vineri, 21 octombrie 2011
marți, 15 martie 2011
Din copilarie...
Eram copil. Aveam 5 - 6 ani, şi nu e nevoie de rigoare în istorioara ce urmează. Copii din cartierul unde locuiam mă primeau cu reticentă în jocurile lor, şi când o făceau, era clar că trebuia facut ceva de care ei se fereau sau le era frică. Nu-i de ici de colo să furi gulii de la Hilda din grădină, sau să sari un gard cu spini să furi cireşe de la Mitu momârlanu' - avea doi câini mari şi răi...Atunci, mă chemau, şi precizând că-mi fac un favor, mă luau cu ei. La furat gulii. Mă simteam mindru. Aparţineam unui grup! De obicei îmi strigau cu ură; "Hitleristule!, nu pune mâna pe minge!"
Eu voiam doar să le aduc mingea cu care ei jucau fotbal, şi care, ieşea uneori din teren...Toate astea mi se trăgeau de la tata, un neamt din Mediaş care avea doi fraţi în Germania Federală. Eu, nu înţelegeam de ce se purtau aşa cu mine, o întrebam pe mama de ce. Seara o întrebam, când îmi facea baie. Ofta, uneori îi vedeam câte o lacrimă în ochi, dar ea spunea că-i de la sapun. - Lasă Benule, tu nu ştii ce-i lumea...- hai mergi la culcare! Nu ştiam ce ştia mama dar când mă vedea singur şi trist s-a gândit, pe când aveam 4 ani sa mă înveţe să scriu, după aceea să citesc. La început chiţăiam ca nu-mi place, dar după un timp am prins gust. Nu uit nici acum primele carţi citite - Emil Gîrleanu - poezii şi Moby Dick...
Aşa se face că mai tot timpul mă jucam de unul singur, dar ce puteam face singur?! Mi-am găsit preocupări din cele mai năstruşnice. Decât să ies în stradă să-mi rasucească Robi mâinile la spate până ţipam de durere de venea mama să mă scape din mâinile lui, mai bine stăteam în grădina din spatele casei şi îmi găseam preocupări din cele mai ciudate. Aveam acolo în gradină un muşuroi mic de furnici, şi, îmi spunea tata că nu-i nici frumos şi nici bine să le omori că după aceea îţi vin în casă...- Da !? - mă miram eu, şi cum pleca tata, împingeam puţin cu vârful ghetei în muşuroi după care mă aşezam pe burtă şi urmăream atent ce se întâmplă. Foarte atent le urmăream. Mă uimea că o furnică, atât de mică putea căra un grăunte de nisip cât ea de mare, şi să-l pună în locul ştiut de ea...Aşa, bănuiesc a încolţit în mine noţiunea de - relativ - dar atunci nu-i spuneam aşa. Mă mira că un singur cuvânt poate exprima şi opusul lui. Gândeam eu; firicelul acela de nisip eu nici nu-l simt ,şi , bietei furnici îi era aşa de greu...Trăiam revelaţia unei descoperiri în toata regula - greu era egal cu uşor! Până să apuc să descriu raţiunile profunde unei atare descoperiri, Sepi, tot un "hitlerist" ca mine, dar mult mai solid, raspunse fără ezitare, că dacă nu-i dau zece coavici (erau pietricele albe şi rotunde de râu, bune la tras cu praştia), mă spune la tata ca am dat cu piciorul în musuroi! Resemnat, îi dădeam pietricelele, şi plecam dezamăgit, fără să mă gândesc că involuntar, păşeam pe tarâmul fizicii pur teoretice. Aveam să aflu în anii de liceu, că unul Enstein mi-o luase înainte. Ba chiar şi unu' Newton... Oricum, descoperirea nu mă costase mult - zece pietricele!
Lucrurile începeau să se schimbe...Ehei...Aşa a venit vremea cînd Robi, luându-mă de după cap, prietenos, mă ruga să-i fac temele la "citire" cum spuneam noi, şi că va vorbi cu Jambi să-mi dea şi mie pentru o zi trotineta! Era prea mult pentru mine! - Trotineta - cu rulmenţi, era visul nesperat al fiecăruia dintre noi. Ea, şi culmea, o cască de soldat german, metalică, găsită de Jambi prin nu ştiu ce locuri unde fusese linia frontului. Cu casca asta, mă chinuiau întrebări la care nu-mi puteam răspunde. Invariabil povestea ei, începea cu bunicul lui Jambi, care după spusele lui, omorâse cu mina goală câteva zeci de htlerişti (când ajungea aici, se uita insistent la mine şi la Sepi) şi care când îi daduse unui nemţ un pumn în stomac de i-au sărit toţi dinţii din gură şi, după nici cinci minute de la inceputul poveştii, prin nu ştiu care minune se făcea cum că însuşi Jambi era acolo şi furase casca de pe capul unui porc de neamţ mort, (aici iară eram priviţi) şi pe care el o păstrase ascunsă de partizanii care căutau înebuniţi casca lipsă, dar el, Jambi, o tinuse pitită fară nici o teama în podul casei. Îl credeam fără urmă de şovăire cu atât mai mult cu cât mama lui era femeie de serviciu la şcoală, şi ne putea spune învăţătoarei când ne prindea fumând în beciul şcolii. Ţipa la noi da' nu ne pâra. Nu era loc de glumă aici.
Ben Ungar.
Eu voiam doar să le aduc mingea cu care ei jucau fotbal, şi care, ieşea uneori din teren...Toate astea mi se trăgeau de la tata, un neamt din Mediaş care avea doi fraţi în Germania Federală. Eu, nu înţelegeam de ce se purtau aşa cu mine, o întrebam pe mama de ce. Seara o întrebam, când îmi facea baie. Ofta, uneori îi vedeam câte o lacrimă în ochi, dar ea spunea că-i de la sapun. - Lasă Benule, tu nu ştii ce-i lumea...- hai mergi la culcare! Nu ştiam ce ştia mama dar când mă vedea singur şi trist s-a gândit, pe când aveam 4 ani sa mă înveţe să scriu, după aceea să citesc. La început chiţăiam ca nu-mi place, dar după un timp am prins gust. Nu uit nici acum primele carţi citite - Emil Gîrleanu - poezii şi Moby Dick...
Aşa se face că mai tot timpul mă jucam de unul singur, dar ce puteam face singur?! Mi-am găsit preocupări din cele mai năstruşnice. Decât să ies în stradă să-mi rasucească Robi mâinile la spate până ţipam de durere de venea mama să mă scape din mâinile lui, mai bine stăteam în grădina din spatele casei şi îmi găseam preocupări din cele mai ciudate. Aveam acolo în gradină un muşuroi mic de furnici, şi, îmi spunea tata că nu-i nici frumos şi nici bine să le omori că după aceea îţi vin în casă...- Da !? - mă miram eu, şi cum pleca tata, împingeam puţin cu vârful ghetei în muşuroi după care mă aşezam pe burtă şi urmăream atent ce se întâmplă. Foarte atent le urmăream. Mă uimea că o furnică, atât de mică putea căra un grăunte de nisip cât ea de mare, şi să-l pună în locul ştiut de ea...Aşa, bănuiesc a încolţit în mine noţiunea de - relativ - dar atunci nu-i spuneam aşa. Mă mira că un singur cuvânt poate exprima şi opusul lui. Gândeam eu; firicelul acela de nisip eu nici nu-l simt ,şi , bietei furnici îi era aşa de greu...Trăiam revelaţia unei descoperiri în toata regula - greu era egal cu uşor! Până să apuc să descriu raţiunile profunde unei atare descoperiri, Sepi, tot un "hitlerist" ca mine, dar mult mai solid, raspunse fără ezitare, că dacă nu-i dau zece coavici (erau pietricele albe şi rotunde de râu, bune la tras cu praştia), mă spune la tata ca am dat cu piciorul în musuroi! Resemnat, îi dădeam pietricelele, şi plecam dezamăgit, fără să mă gândesc că involuntar, păşeam pe tarâmul fizicii pur teoretice. Aveam să aflu în anii de liceu, că unul Enstein mi-o luase înainte. Ba chiar şi unu' Newton... Oricum, descoperirea nu mă costase mult - zece pietricele!
Lucrurile începeau să se schimbe...Ehei...Aşa a venit vremea cînd Robi, luându-mă de după cap, prietenos, mă ruga să-i fac temele la "citire" cum spuneam noi, şi că va vorbi cu Jambi să-mi dea şi mie pentru o zi trotineta! Era prea mult pentru mine! - Trotineta - cu rulmenţi, era visul nesperat al fiecăruia dintre noi. Ea, şi culmea, o cască de soldat german, metalică, găsită de Jambi prin nu ştiu ce locuri unde fusese linia frontului. Cu casca asta, mă chinuiau întrebări la care nu-mi puteam răspunde. Invariabil povestea ei, începea cu bunicul lui Jambi, care după spusele lui, omorâse cu mina goală câteva zeci de htlerişti (când ajungea aici, se uita insistent la mine şi la Sepi) şi care când îi daduse unui nemţ un pumn în stomac de i-au sărit toţi dinţii din gură şi, după nici cinci minute de la inceputul poveştii, prin nu ştiu care minune se făcea cum că însuşi Jambi era acolo şi furase casca de pe capul unui porc de neamţ mort, (aici iară eram priviţi) şi pe care el o păstrase ascunsă de partizanii care căutau înebuniţi casca lipsă, dar el, Jambi, o tinuse pitită fară nici o teama în podul casei. Îl credeam fără urmă de şovăire cu atât mai mult cu cât mama lui era femeie de serviciu la şcoală, şi ne putea spune învăţătoarei când ne prindea fumând în beciul şcolii. Ţipa la noi da' nu ne pâra. Nu era loc de glumă aici.
Păi dacă le aveai pe astea două erai în al nouă-lea cer! Şi nu trebuiau neglijate nici privirile Liviei, o fată cu un an mai mare ca mine, care desigur banuia (în mintea mea) că cine ştie ce vitejii comisesem de mi se cuveneau aşa onoruri! Vai ce şuvoi de stele au ţişnit din capul meu cînd, odata la încheierea unui an şcolar a venit la mine şi, în văzul tuturor m-a pupat pe obraz! Mă simţeam bărbat. Lumea nu mai avea secrete pentru mine. Atât doar că acum mă simţeam obligat să-i scriu şi Liviei lecţiile. Şi nu-mi părea greu, cu atât mai mult cu cât Livia purta nişte rochiţe scurte...
Ben Ungar.
duminică, 13 martie 2011
Reabilitare. Mică...
E martie. Martie e luna când noi, bărbaţii, avem ocazia să mulţumim femeii. Sunt nenumarate motivele pentru care merită asta. Nu ar fi deloc exagerat sa ne purtăm aşa tot timpul cu ele, nu numai de 1 şi 8 Martie...Dar, tot în martie, în 20 martie, 1886, s-a născut şi George Topîrceanu. Un mare nedreptăţit al literaturii romane...Adevărul, amară ironie, aparent fară nici o legatură, e că se studiază în cartea de istorie a noii generaţii, biografia Andreei Esca...Ce să mai zici...Sa-i dăm atenţie. Câteva minute...
CALIMARA
Mi-ai dăruit, frumoasă doamnă, o calimară de argint
Cu două guri întunecate, ca două guri de labirint,
Prin care gîndurile mele s-or înfunda neştiutoare
Şi-adesea n-or găsi ieşire din umbra umedă la soare.
Cu două guri ca de fîntîna, din care ultimul meu vis,
Scafandru mic, privind cu spaimă spre fundul negrului abis,
Va încerca, zadarnic poate, s-adune însirată-n salbe
Recolta de mărgăritare a viitoarelor nopţi albe.
În călimara asta nouă roiesc ca fluturii imagini
Ce vor cădea cîndva, inerte, pe cîmpul alb al unei pagini,
Închipuiri neplăsmuite si gînduri negîndite încă
Pe care stropul de cerneală le-nchide-n noaptea lui adîncă,
Cuvinte şterse peste-o clipă, fantome de idei defuncte,
O ploaie miniaturială de-accente, virgule şi puncte.
Şi-acele negre arabescuri pe care-o vagă fantezie
Sau numai mîna mea, distrată le zugrăveşte pe hîrtie.
În ea, tăcute şi smerite stau viitoarele regrete,
Alături de bilanţul zilei şi de adresa unei fete;
Scrisoarea de condoleanţe pe care, poate, o voi scrie
Unui amic în doliu după vreo ruda care-i încă vie;
O epigramă inedită; figura unui tip ridicol,
Pe care nu-l cunoaştem încă; un titlu mare de articol
Asupra unei chestii care va fi de actualitate,
Cu siguranţă, peste-o lună sau peste-un an si jumătate,
Şi toate cifrele arabe stau, de la 1 pîn' la 9,
Amestecate şi stupide, în calimara asta nouă...
În cupa ei de întuneric dorm viitorul şi prezentul,
Cuvintele prin care, poate, îmi voi începe testamentul;
O poliţă abia schiţată, un madrigal, o amintire
A unei clipe viitoare, - sau o poemă de iubire
Pe care voi citi-o, poate, atras de noaptea lor bizară
În ochii tăi cei mari şi negri ca două guri de călimara...
Ben Ungar.
CALIMARA
Mi-ai dăruit, frumoasă doamnă, o calimară de argint
Cu două guri întunecate, ca două guri de labirint,
Prin care gîndurile mele s-or înfunda neştiutoare
Şi-adesea n-or găsi ieşire din umbra umedă la soare.
Cu două guri ca de fîntîna, din care ultimul meu vis,
Scafandru mic, privind cu spaimă spre fundul negrului abis,
Va încerca, zadarnic poate, s-adune însirată-n salbe
Recolta de mărgăritare a viitoarelor nopţi albe.
În călimara asta nouă roiesc ca fluturii imagini
Ce vor cădea cîndva, inerte, pe cîmpul alb al unei pagini,
Închipuiri neplăsmuite si gînduri negîndite încă
Pe care stropul de cerneală le-nchide-n noaptea lui adîncă,
Cuvinte şterse peste-o clipă, fantome de idei defuncte,
O ploaie miniaturială de-accente, virgule şi puncte.
Şi-acele negre arabescuri pe care-o vagă fantezie
Sau numai mîna mea, distrată le zugrăveşte pe hîrtie.
În ea, tăcute şi smerite stau viitoarele regrete,
Alături de bilanţul zilei şi de adresa unei fete;
Scrisoarea de condoleanţe pe care, poate, o voi scrie
Unui amic în doliu după vreo ruda care-i încă vie;
O epigramă inedită; figura unui tip ridicol,
Pe care nu-l cunoaştem încă; un titlu mare de articol
Asupra unei chestii care va fi de actualitate,
Cu siguranţă, peste-o lună sau peste-un an si jumătate,
Şi toate cifrele arabe stau, de la 1 pîn' la 9,
Amestecate şi stupide, în calimara asta nouă...
În cupa ei de întuneric dorm viitorul şi prezentul,
Cuvintele prin care, poate, îmi voi începe testamentul;
O poliţă abia schiţată, un madrigal, o amintire
A unei clipe viitoare, - sau o poemă de iubire
Pe care voi citi-o, poate, atras de noaptea lor bizară
În ochii tăi cei mari şi negri ca două guri de călimara...
Ben Ungar.
luni, 7 martie 2011
Noua ordine. (IV).
O mică ceremonie avea să deschidă experimentul. Manula Freca urma să simuleze în faţa mulţimii, o naştere in live, având scopul clar, gândit de pritac, sa inducă subliminal în conştiinţa tacilor, că orice realizare măreaţă presupune eforturi inimaginabile dar necesare întru atingerea unui ţel, atât de înalţător. Înainte de a începe, ţinu să strige;
- "Nu doresc nici de pomană, nu vreau nici cezariana!"
Strigătul ei, chibzuit de pritac, trebuia auzit şi de pensionarii oraşului, militari sau civili, care frecau menta, cu pensiile micşorate zdravăn, şi care nu participau la viaţa activă a cetăţii, precum si de toţi salariaţii, cei care cu 25 - 40% salariu diminuat, ar fi îndrăznit să cârcotească! Era inoculată în spusele Manulei şi o insinuare la inutilitatea medicilor, care, în viziunea pritacului, nu-şi aveau rostul în oraşul lui. Tacii erau sănătoşi tun! Nu era posibila o gâlceavă, dar prevenţia e binevenită, oricând. Dupa cele 45 de minute de travaliu simulat, Manula spuse, transfigurată de plăcere si aplauze;
Strigătul ei, chibzuit de pritac, trebuia auzit şi de pensionarii oraşului, militari sau civili, care frecau menta, cu pensiile micşorate zdravăn, şi care nu participau la viaţa activă a cetăţii, precum si de toţi salariaţii, cei care cu 25 - 40% salariu diminuat, ar fi îndrăznit să cârcotească! Era inoculată în spusele Manulei şi o insinuare la inutilitatea medicilor, care, în viziunea pritacului, nu-şi aveau rostul în oraşul lui. Tacii erau sănătoşi tun! Nu era posibila o gâlceavă, dar prevenţia e binevenită, oricând. Dupa cele 45 de minute de travaliu simulat, Manula spuse, transfigurată de plăcere si aplauze;
- Îmi doresc cu ardoare să am copii. Fii si fice!
- Bine! Poftim în microbuz! Să incepem, să purcedem deci, îi îndemnă pritacul pe cei 99 de taci gata unşi şi pregătiţi. Până la 70 de pritaci gata urcaţi în microbuzul de 16 locuri, nu se ridicară probleme. Doar se întâmpla în mod firesc şi zilnic să fie aşa.
- Să ne dăruim altimteri nu biruim! Ţipă cu patos Gârnel Muscea de la Uzina de Roţi Pătrate. Astfel mai urcară, gata dăruiţi, Troscan Ivoriu, Sconel Hitachi, Honore de Balzac, Mornea Zokori, Eboni Truten, şi alţii până la 98. Adevarata drama se desfaşura în interior. Acolo se îmtîmplau fapte nefătuite încă de om! Unii din taci se întinseseră pe jos, lasându-se in mod deliberat calcaţi de cei care urcau. Piştac Colcan, şoferul se simţi obligat s-o atenţioneze pe Ertafia Sleda;
- Ingăduiţi-mi doamna Sleda, (se cunoşteau pesemne) să vă sfişii fusta în dreptul coapselor, fiindcă nu vad să conduc! Îmi acoperiţi parbrizul şi am aici două manşe, dar să ştiţi că nu-i deloc uşor să...
- Cu plăcere, îl întrerupse ea, cu toate că o am de la mama şi-i de cânepă originala! Cât depre soţul meu, (Sleda Smalau îl cheamă), nu vă faceţi probleme. Are vederi largi şi-i foarte tare emacipat! Acum e cu capul în jos, aşa că... Rupeţi cu dinţii, nu-i nici o problemă, dar lăsaţi-mă vă rog să ţin în gură măciuca manşei dumneavoastră! E un volum câştigat! A! Să nu uit! Va rog, mă adresez tuturor; jumatate din noi inspiră restul expiră! Dobândim volumul atât de necesar...Inţelegeţi doar!...şi aşa făcură toţi şi toate.
La auzul unei asemenea rostiri, Starnea Bloga scose un prelung - aaaaa, sunet la care Reftel Vogin, ajutat de intuiţie, vârî viârful pantofului in gura Starnei. Ea, avea sa-i multumească la coborâre. Incă 25 cm/cubi câştigaţi! În timp ce pritacul urmarea cum merg treburile, la un geam, cam pe la mijlocul microbuzului, zari faţa lui Ostrac Smaba turtită de plexiglasul maşinii, găurit în prealabil, şi-n grosime, pentru ventilaţie. Intrebă scurt:
- Aveţi probleme, cumva?
- O! Nu! Decât că am coloana, braţele şi bazinul fracturate! În rest, domnule pritac, mă antrenez pentru reclama aia cu "Tranzactiv"! Am trecut castingul, şi mă mistuie dorinţa de perfecţiune. Chiar; - dumneavoastră cât timp petreceţi la...Pritacul se îndepartă agale spre intrare unde un tac se ruga de o tânară doamna;
- Introduceţi doamna sânul dvs. în spaţiul format de îndoitura braţului meu a carui pumn e îndesat in gura unui intelectual de la nuş'ce facultate zice că-i...- Nuuuu! - bângui omul; - eram bariton, mai ceva ca Şaliapin, dar acum Drencu Iolia stă atârnată de...Tăcu. Ştia că vocea îi va ramâne nepieritoare. Era postat pe Youtube...
Cu această mică ajustare, talpile lui Zvait Almecean încăpură în microbuz. Uşa putea fi închisă! Şi, da se închisese! Triumful îi năuci pe toţi!
- Asta-i menirea triumfului! Să năucească! Traiască triumfala năucire! - zbiera din toţi rarunchii pritacul.
De nedescris tunetul care, precum trăznetul, izbugni din piepturile tacilor, lovind cerul, muntii, si microfoanele televiziunilor din toata lumea! Astfel, ignorând fusul orar, urlau naţiuni intregi una dupa alta; americănească, englezească, austrlianicească, rusească. Din respect, tăcură toţi preţ de 2 secunde, să poată urla şi cei din Monte Carlo. Aceştia urlară respectuoşi, un pic, după care planeta îşi văzu de treabă în continuare.
*
- Să ne dăruim altimteri nu biruim! Ţipă cu patos Gârnel Muscea de la Uzina de Roţi Pătrate. Astfel mai urcară, gata dăruiţi, Troscan Ivoriu, Sconel Hitachi, Honore de Balzac, Mornea Zokori, Eboni Truten, şi alţii până la 98. Adevarata drama se desfaşura în interior. Acolo se îmtîmplau fapte nefătuite încă de om! Unii din taci se întinseseră pe jos, lasându-se in mod deliberat calcaţi de cei care urcau. Piştac Colcan, şoferul se simţi obligat s-o atenţioneze pe Ertafia Sleda;
- Ingăduiţi-mi doamna Sleda, (se cunoşteau pesemne) să vă sfişii fusta în dreptul coapselor, fiindcă nu vad să conduc! Îmi acoperiţi parbrizul şi am aici două manşe, dar să ştiţi că nu-i deloc uşor să...
- Cu plăcere, îl întrerupse ea, cu toate că o am de la mama şi-i de cânepă originala! Cât depre soţul meu, (Sleda Smalau îl cheamă), nu vă faceţi probleme. Are vederi largi şi-i foarte tare emacipat! Acum e cu capul în jos, aşa că... Rupeţi cu dinţii, nu-i nici o problemă, dar lăsaţi-mă vă rog să ţin în gură măciuca manşei dumneavoastră! E un volum câştigat! A! Să nu uit! Va rog, mă adresez tuturor; jumatate din noi inspiră restul expiră! Dobândim volumul atât de necesar...Inţelegeţi doar!...şi aşa făcură toţi şi toate.
La auzul unei asemenea rostiri, Starnea Bloga scose un prelung - aaaaa, sunet la care Reftel Vogin, ajutat de intuiţie, vârî viârful pantofului in gura Starnei. Ea, avea sa-i multumească la coborâre. Incă 25 cm/cubi câştigaţi! În timp ce pritacul urmarea cum merg treburile, la un geam, cam pe la mijlocul microbuzului, zari faţa lui Ostrac Smaba turtită de plexiglasul maşinii, găurit în prealabil, şi-n grosime, pentru ventilaţie. Intrebă scurt:
- Aveţi probleme, cumva?
- O! Nu! Decât că am coloana, braţele şi bazinul fracturate! În rest, domnule pritac, mă antrenez pentru reclama aia cu "Tranzactiv"! Am trecut castingul, şi mă mistuie dorinţa de perfecţiune. Chiar; - dumneavoastră cât timp petreceţi la...Pritacul se îndepartă agale spre intrare unde un tac se ruga de o tânară doamna;
- Introduceţi doamna sânul dvs. în spaţiul format de îndoitura braţului meu a carui pumn e îndesat in gura unui intelectual de la nuş'ce facultate zice că-i...- Nuuuu! - bângui omul; - eram bariton, mai ceva ca Şaliapin, dar acum Drencu Iolia stă atârnată de...Tăcu. Ştia că vocea îi va ramâne nepieritoare. Era postat pe Youtube...
Cu această mică ajustare, talpile lui Zvait Almecean încăpură în microbuz. Uşa putea fi închisă! Şi, da se închisese! Triumful îi năuci pe toţi!
- Asta-i menirea triumfului! Să năucească! Traiască triumfala năucire! - zbiera din toţi rarunchii pritacul.
De nedescris tunetul care, precum trăznetul, izbugni din piepturile tacilor, lovind cerul, muntii, si microfoanele televiziunilor din toata lumea! Astfel, ignorând fusul orar, urlau naţiuni intregi una dupa alta; americănească, englezească, austrlianicească, rusească. Din respect, tăcură toţi preţ de 2 secunde, să poată urla şi cei din Monte Carlo. Aceştia urlară respectuoşi, un pic, după care planeta îşi văzu de treabă în continuare.
*
De departe văzut, microbuzul cu şenile semana cu o omida uriaşă, datorită respiraţiei tacilor. Ţi se tăia respiraţia, nu alta, de o asa mare realizare. Mda...mai spuse pritacul, îndreptându-se spre delegaţiile care-l aşteptau.
Ben Ungar.
sâmbătă, 5 martie 2011
Mai există?
Ar fi nedrept să bagatelizăm munca unora care, afectaţi sau nu de criza mondiala în care mapamondul şi mândra noastra naţie iasă, intră, iasă, intră, iasă, intră...ajungeee! Ameţim! Aşa; rămăsesem la bagatelizăm; - să nu bagatelizăm munca unor oameni dăruiţi profesiei lor, care ne ajută sa ne cunoaştem trecutul prin prisma căruia e posibilă evaluarea viitorului, bineânţeles cu mai multă exactitate. De prezent, se ocupă...nu ştiu, mă rog, cineva. (Vezi volumele 1, 2, 3, 4 din colecţia " Cu F.M.I.-ul de mânuţă" din ciclul "Praf şi pulbere"). Jos pălăria în faţa unei echipe de cercetători, egiptologi, care la câteva sute de metri de piramidele egiptene, au descoperit, zic ei şi trebuie crezuţi, un site unde, chipurile erau cazaţi muncitorii care au facut piramidele. Numai că, printre sutele de schelete umane de acolo, neorocirea (veţi vedea de ce) face ca un muncitor marunţel să găsească un schelet de peşte. Deci, muncitorii, nicidecum sclavi, mâncau peşte. Un salt uriaş adaugat cunoaşterii umane! Departe de a fi terminată tevatura luă amploare când o echipa de ihtiologi, lipsiţi probabil de somn, începură sa se întrebe; - oare specia de peşte găsita mai exista? Pe loc toata suflarea ştiinţifică a lumii se împărţi în două tabere: pro şi contra! Cum era de aşteptat, o polemică de aşa proporţii nu se putea consuma doar in ciţiva ani. Ea va continua. Scheletele muncitorilor cu tibii fracturate, cu trepanări craniene au ajuns undeva într-un plan secund, fără mare importanţă...
Hmm...Mai că mă tentează ispitele analogiei...Să vedem;
*
Ziua Unirii. La Bacău. Lume, multa lume, oameni mari ai naţiei, maşini scumpe (ale lor), femei, copii, bărbaţi, toţi urlând ca apucaţi. Numai ca urlau în alt film, spun autorităţile. - Nuuu!, de drag şi grijă! ar fi zis cei adunaţi! Sunt pe aici porumbei, şi cât or fi simbolizând ei pacea, au prostul obicei să facă kk pe hainele celor 20 - 30 de conducători prinşi in hora (cu tot cu localnicele inspectate medical, în prealabil). Au fost filmaţi din 3 - 4 unghiuri de cameramani discreţi, talentaţi şi cu epoleţi. Un experiment în 3D zicea unu' de-a lor. Seara, la televiziunea naţională şezătoare cu tema - "Mai respectă românii sarbătorile naţionale?" Aşa da. La obiect, domnule!
Cu toate că, o tânăra doamna, plină de iniţiativă, sugera, nu cu mult timp în urmă, prin forţa propriului exemplu, că n-ar fi rău, aşa când s'arată câte-o sezătoare televizată să încercăm să îmbinăm utilul cu plăcutul, croşetând...
*
Început de secol XVII, fără an, fără lună, într-o zi banală, într-un port banal. O corabie intră în port cu marfă. Marfa - barbaţi, femei, copii. Sugarii erau aruncati peste bord, nu erau vandabili. Capitanul era mulţumit. În port erau deja adunaţi cumpăratorii de sclavi. Avea sa fie o zi bună. Pe un pod de lemn, unui barbat negru i se pipăiau muşchii, era privit in gura, evaluat, vindut. Femeii i se smulgea copilul, pipăită, vândută. Erau şi cumpăratori de copii, slavă Domnului, şi ştiau ce să facă cu ei...Capitanul era mulţumit, urma beţia de rigoare în port, a doua zi, vint la pupa! Pa! Mie unul nu-mi pare deloc străina scena. În zilele noastre, trăim varianta modernă a aceleaşi monstruozitaţi. Ce să-nţeleg când văd comisii din ţări puternice din toate punctele de vedere, scormonind în toate centrele universitare, spitale, racolând cât se poate de legal, aproape tot ce-i mai bun din orice domeniu? S-a shimbat doar forma, esenţialul, nu! Şi nu ştiu cum se face, dar capitanul secolului XVII, îmi aminteşte ceva...
*
Şi totuşi, mai există oare specia aia de peşte, descoperita în Egipt?
Ben Ungar.
joi, 3 martie 2011
Leapsa. De la...Elza!
Pe la...o ora si ceva, azi 3 a lunii, am facut ochi. Ca tot omu'. Mai, mi-am zis; - sa vad ce dragalasenii mai fac astia pe meleag. Dau drumul la tv. Da. Aflu cu stupoare, cum ca Bercea Mondialu' devine intangibil din punct de vedere legal din momentul in care a fost arestat de o autoritate locala si, nasii lui chipurile ar fi mult mai vinovati. Corect, mi-am zis! Pe ei si pe mama lor ce mai atit! Dupa care, urmaresc atent un curs de balistica in toata regula. Politai, tigan, coceni porumb, animatie, legislatie, administratie, coalitie, ambitie, ba du-te tu, opozitie, supozitie, canci solutie, iesit recesiune, doar promisiune...Huooo! Nadusit, gura cafea, tigare. Trec la postul unde sunt actionar, TVR. Se dansa aici cu naduf, daruire, patos si una-ntr-una. Gata cu necazu' am schimbat macazu', de miine lapte si miere. Mai e un pic de lucru la conducta (spunea unu mic, mic) si sa vedeti trai neneaca after. Entuziasta de serviciu, atentiona cetatenii cu case apropiate de albia riurilor sa fie atenti la suvoaiele de lapte si miere, daca n-au asigurari, desigur. Metafizica redusa la ireductibil - "Ana are mere" cu detinatorul de editura si patron "Dilema veche". - "Daca-l depasesti pe cel care ocupa locul doi, pe ce loc esti?. Gindire, raspuns - doi! Nu! - Tot doi!". Reveletie, admiratie. Aspiratie tigare, stins tv. si...blog! Au! Ce-mi vad ochii?
Dacit ca Elza, da cu lepsa intr-un subiect tabu pentru orice suflare! Auzi; cafea, tigari, bauturi! Cu trimitere directa, nu asa oricum! Coplesit de complexitatea subiectului, cu dejnadejdea cit marea ma gindesc la ajutorul competent si salvator a Piticului Gras, da-i la uzina banuiesc, scad sansele dramatic, aaa; am gasit! - Omar Khayyam! - Da, el! Nu poate fi contrazis din cel putin doua motive; minunat grai-ta despre trinitatea - vin, femeie lut, si doi a murit putin, acum, sa tot fie 1000 de ani! Sa spuna;
*
Ni s-a spus; - e dulce raiul, cel cu zine si belsuguri
Eu va spun ca-i mult mai dulce zeama boabelor de struguri!
Tine-n mina ce e sigur, ce-i nesigur da deoparte,
Dulce-i ropotul de tobe in auz - dar de departe!
Ni s-a spus ca betivanii vor intra in iad de-a dreptul,
Cum sa creada o minciuna precum asta inteleptul?!
Cei betivi si-ndragostitii, daca nu ne-or minti psalmii,
De s-ar duce-n iad atuncea, raiu-i gol ca podul palmii!
*
Respect Eusebiu Camilar, cel mai autorizat traducator in domeniu!
Ajutorul Iuliei, Piticului Gras, Caterinei S. ar fi de nepretuit intr-un domeniu atit de delicat!
Ben Ungar.
Dacit ca Elza, da cu lepsa intr-un subiect tabu pentru orice suflare! Auzi; cafea, tigari, bauturi! Cu trimitere directa, nu asa oricum! Coplesit de complexitatea subiectului, cu dejnadejdea cit marea ma gindesc la ajutorul competent si salvator a Piticului Gras, da-i la uzina banuiesc, scad sansele dramatic, aaa; am gasit! - Omar Khayyam! - Da, el! Nu poate fi contrazis din cel putin doua motive; minunat grai-ta despre trinitatea - vin, femeie lut, si doi a murit putin, acum, sa tot fie 1000 de ani! Sa spuna;
*
Ni s-a spus; - e dulce raiul, cel cu zine si belsuguri
Eu va spun ca-i mult mai dulce zeama boabelor de struguri!
Tine-n mina ce e sigur, ce-i nesigur da deoparte,
Dulce-i ropotul de tobe in auz - dar de departe!
Ni s-a spus ca betivanii vor intra in iad de-a dreptul,
Cum sa creada o minciuna precum asta inteleptul?!
Cei betivi si-ndragostitii, daca nu ne-or minti psalmii,
De s-ar duce-n iad atuncea, raiu-i gol ca podul palmii!
*
Respect Eusebiu Camilar, cel mai autorizat traducator in domeniu!
Ajutorul Iuliei, Piticului Gras, Caterinei S. ar fi de nepretuit intr-un domeniu atit de delicat!
Ben Ungar.
marți, 1 martie 2011
Noua ordine. ( III )
- Of,off...! Pufni usurata secretara pritacului, dupa plecarea acestuia. Sari cu fundul pe biroul ei, deasupra unui teanc de dosare pe care se mai putea citi; "DISPON....PERS...." Incerca sa icropeasca un dialog cu doamna Apadurii Gumplea, pe scurt Duri tanti, femeia de servici care, decum pleca pritacul, se repezi-n biroul secretarei cu mopul si galeata. Femeie in putere inca, la vreo 40 de ani, casierita inainte, care in urma restructurarilor si-a dorit din inima, din spusele pritacului stim, sa hoinareasca prin primarie libera, ca vintul, nu ca-ar fi ramas fara seviciu si ca n-ar fi avut de ales. Nu. Era vorba de liberul arbitru! Fluiera, asa, catinel si tuguiat "Sweet home Alabama" asteptind sa auda off-ul secretarei, bine stiut de ea, dealtfel ca intregul personal din primarie.
- Da! Incepu Mala Shuga, ce inseamna un amanunt in viata omului! Uite tanti Duri, n-ajungeam aici daca nu s-ar fi intimplat nenorocirea aia...
- Care? intreba automat tantii Duri, stiind deja ce urmeaza. Dar nu se facea s-o superi pe d-soara Mala, ca, na...
- Aia cu dintele! De mi-am ratat eu cariera de solista-n viata! Eram mai tinerica ca acum, n-am terminat ca cap de scoala, da aveam o voceee... privighetoare eram nu alta! La Corabia am debutat. Acolo un sef de taraf, (cintam si muzica usoara), dupa ce m-a privit si ascultat atent, a zis ca-s tot ce-si doreste-n viata, si, asa incet am inceput repetitiile...Repetam in draci o melodie de-a lu' Alifantis si-a lu' Andries, de-i placea pritacului deacolo;
"Nu te-ndeparta,
nu ma mai lasa,
Singura s-astept..."
Si tantii Duri draga, un baiat de-al pritacului urma sa deschida un local. Asa mai intim. Eh, dupa ce a stabilit cu seful de taraf repertoriul, a mai zis sa fim cit mai tari, ca pritacul, a chemat ca invitati speciali, pe preftac cu nevasta, seful garzii financiare, si seful politiei, toti cu nevestele, si de seara asta va depinde viitorul localului...si ce mai atita vorba; nu-i de glumit! A doua zi urma sa se deschida...Numai ca, peste noapte, ma lua tantii Duri, o durere de dinti de-mi lua goarna foc! Am fost la dentist, nu stiu ce-am avut acolo, mi-o facut xilina, novocaina, cine sa mai stie, si, uite-asa spre seara, un pic amortita cu limba, am pornit spectacolul de deschidere. Eu, n-am mai avut timp sa exersez...Au venit toti invitatii, seful localului era numai o naduseala! Era agitat, da rau de tot! Ei in cele din urma intru eu pe scena, si cint, da frumos, stii matale, pina ajung la refren;
"Nu te-ndeparta,
nu ma mai lasa,
Şi-gura s-astept..."
Xilina, bat-o vina! In urmatorea fractiune de secunda, nevasta preftacului, o moldoveanca bine facuta de prin partile Pirjolului, izbi vuittonul in masa plina de farfurii si sticlarie si incepu sa urle din toti rarunchii la barbatu-su:
- Bai nenorshituli, tu m-aduci pi mimi ashi ma, tocmai pi mini in spelushi diastea! Fire-ar maicusoara matii di...
Patronul, era deja sub masa de biliard, urlind in gura mare - "Fugiti ca musc! Tot musc!".
Asa atrebuit sa plec eu din Corabia natala. Da nu-mi pare rau! Altfel, nu ajugeam aici!
- Groaznic! rosti tanti Duri. Groaznic sa fii peltic! Zii "slava Domnului" ca n-ai patit ca negrii aia dintr-o colonie britanica de prin '39! Asta de la taica-meu o stiu! Of, Doamne! Urma sa vina regina, tinerica pe atunci! Asa se face ca au adunat vreo 50 de negrii, i-au imbracat in costume englezesti, si pret de 3 zile au racnit, pina la epuizare "Lord save the Queen". Ori astia saracii s-or fi chinuit ei, da, pina la urma, cine stie de emotie, din cauza limbii lor a iesit un "Lord shave the Queen" de mai mare dragu', asa ca, vrind nevrind, o trebuit sa-i impuste pe toti. - Nu-i usor sa fii peltic! Uite unde duce o chichita mica! - conchise tanti Duri, dupa care isi continua treaba, fluierind in continuare.
* In piata lucrurile incepeau sa se miste. Pritacul, lejer sprijinit de podiumul de plexiglas transparent, apleca dezivolt cele doua microfoane in dreptul gurii, si rosti;
- Sa vina voluntarii, binevoitorii deci!
In pas alergator, in fata microbuzului cu senile, se incolonara cam 100 de barbati si femei, unsi cu ulei. Trupurile lor scinteiau in soare, si , la rindul lui, soarele se reflecta din trupurile lor direct in turnul de inox al Fabricii de Cazane gata Explodate, strafulgerarile de lumina acoperind piata cu o mreaja de vapai, vapai care aveau sa ajunga peste hotare, in toata lumea, prin intermediul cameramanilor, vrajiti de lumini. La apogeul actiunii, pregatita de Tocanc Nascau, urma sa apara pe ecranul montat pe primarie o frunza mare - leef-ul - cum spunea Nascau. Datorita unui regretabil incident, Lufrei Godola, se atinse involuntar de Fricean Ciociod, astfel ca sub frunza aparura 2 rotite, nedorite. Cu doua palme aplicate rapid Godolei, Fricean corecta situatia. Scopul era clar! In loc de 16, in microbuz trebuiau sa-ncapa 100 de taci, intru maximizarea volumului de transport de personal intre cele 10 intrepinderi raspindite pe 50 de Km patrati, un asamblu menit sa sugereze descentralizarea.
- Pentru maximizare, am o idee care ar trebui materializata, spuse vicepritacul. Ar fi foarte indicat sa crestem T.V.A.-ul la alimente cu 6%!
Propunerea fu primita cu aplauze de multimea tacilor, care de bucurie, se inlantuira intr-un frumos dans rominesc, cunoscut deacum si peste hotare: pinguinul!
*
Vom explora, cind va urma, jocul inimitatii in stiutul deacum microbuz cu senile.
Ben Ungar.
- Da! Incepu Mala Shuga, ce inseamna un amanunt in viata omului! Uite tanti Duri, n-ajungeam aici daca nu s-ar fi intimplat nenorocirea aia...
- Care? intreba automat tantii Duri, stiind deja ce urmeaza. Dar nu se facea s-o superi pe d-soara Mala, ca, na...
- Aia cu dintele! De mi-am ratat eu cariera de solista-n viata! Eram mai tinerica ca acum, n-am terminat ca cap de scoala, da aveam o voceee... privighetoare eram nu alta! La Corabia am debutat. Acolo un sef de taraf, (cintam si muzica usoara), dupa ce m-a privit si ascultat atent, a zis ca-s tot ce-si doreste-n viata, si, asa incet am inceput repetitiile...Repetam in draci o melodie de-a lu' Alifantis si-a lu' Andries, de-i placea pritacului deacolo;
"Nu te-ndeparta,
nu ma mai lasa,
Singura s-astept..."
Si tantii Duri draga, un baiat de-al pritacului urma sa deschida un local. Asa mai intim. Eh, dupa ce a stabilit cu seful de taraf repertoriul, a mai zis sa fim cit mai tari, ca pritacul, a chemat ca invitati speciali, pe preftac cu nevasta, seful garzii financiare, si seful politiei, toti cu nevestele, si de seara asta va depinde viitorul localului...si ce mai atita vorba; nu-i de glumit! A doua zi urma sa se deschida...Numai ca, peste noapte, ma lua tantii Duri, o durere de dinti de-mi lua goarna foc! Am fost la dentist, nu stiu ce-am avut acolo, mi-o facut xilina, novocaina, cine sa mai stie, si, uite-asa spre seara, un pic amortita cu limba, am pornit spectacolul de deschidere. Eu, n-am mai avut timp sa exersez...Au venit toti invitatii, seful localului era numai o naduseala! Era agitat, da rau de tot! Ei in cele din urma intru eu pe scena, si cint, da frumos, stii matale, pina ajung la refren;
"Nu te-ndeparta,
nu ma mai lasa,
Şi-gura s-astept..."
Xilina, bat-o vina! In urmatorea fractiune de secunda, nevasta preftacului, o moldoveanca bine facuta de prin partile Pirjolului, izbi vuittonul in masa plina de farfurii si sticlarie si incepu sa urle din toti rarunchii la barbatu-su:
- Bai nenorshituli, tu m-aduci pi mimi ashi ma, tocmai pi mini in spelushi diastea! Fire-ar maicusoara matii di...
Patronul, era deja sub masa de biliard, urlind in gura mare - "Fugiti ca musc! Tot musc!".
Asa atrebuit sa plec eu din Corabia natala. Da nu-mi pare rau! Altfel, nu ajugeam aici!
- Groaznic! rosti tanti Duri. Groaznic sa fii peltic! Zii "slava Domnului" ca n-ai patit ca negrii aia dintr-o colonie britanica de prin '39! Asta de la taica-meu o stiu! Of, Doamne! Urma sa vina regina, tinerica pe atunci! Asa se face ca au adunat vreo 50 de negrii, i-au imbracat in costume englezesti, si pret de 3 zile au racnit, pina la epuizare "Lord save the Queen". Ori astia saracii s-or fi chinuit ei, da, pina la urma, cine stie de emotie, din cauza limbii lor a iesit un "Lord shave the Queen" de mai mare dragu', asa ca, vrind nevrind, o trebuit sa-i impuste pe toti. - Nu-i usor sa fii peltic! Uite unde duce o chichita mica! - conchise tanti Duri, dupa care isi continua treaba, fluierind in continuare.
* In piata lucrurile incepeau sa se miste. Pritacul, lejer sprijinit de podiumul de plexiglas transparent, apleca dezivolt cele doua microfoane in dreptul gurii, si rosti;
- Sa vina voluntarii, binevoitorii deci!
In pas alergator, in fata microbuzului cu senile, se incolonara cam 100 de barbati si femei, unsi cu ulei. Trupurile lor scinteiau in soare, si , la rindul lui, soarele se reflecta din trupurile lor direct in turnul de inox al Fabricii de Cazane gata Explodate, strafulgerarile de lumina acoperind piata cu o mreaja de vapai, vapai care aveau sa ajunga peste hotare, in toata lumea, prin intermediul cameramanilor, vrajiti de lumini. La apogeul actiunii, pregatita de Tocanc Nascau, urma sa apara pe ecranul montat pe primarie o frunza mare - leef-ul - cum spunea Nascau. Datorita unui regretabil incident, Lufrei Godola, se atinse involuntar de Fricean Ciociod, astfel ca sub frunza aparura 2 rotite, nedorite. Cu doua palme aplicate rapid Godolei, Fricean corecta situatia. Scopul era clar! In loc de 16, in microbuz trebuiau sa-ncapa 100 de taci, intru maximizarea volumului de transport de personal intre cele 10 intrepinderi raspindite pe 50 de Km patrati, un asamblu menit sa sugereze descentralizarea.
- Pentru maximizare, am o idee care ar trebui materializata, spuse vicepritacul. Ar fi foarte indicat sa crestem T.V.A.-ul la alimente cu 6%!
Propunerea fu primita cu aplauze de multimea tacilor, care de bucurie, se inlantuira intr-un frumos dans rominesc, cunoscut deacum si peste hotare: pinguinul!
*
Vom explora, cind va urma, jocul inimitatii in stiutul deacum microbuz cu senile.
Ben Ungar.
sâmbătă, 26 februarie 2011
Firul Ariadnei...
- Imbratisare de cuvinte...Marea Egee...-
Intimplarile si timpul parcurs in viata, m-au invatat sa fiu mai atent cind privesc ceva frumos, si, sa adaug admiratiei si-o unda de nostalgie. Vaga...Nu pesimismul ar fi cauza (nu sunt), ci constatarea amara ca frumosul ascunde in majoritatea cazurilor, un ingredient pe care nimeni nu si l-ar dori - tragicul. De trena tragicului stau agatate istoriile pietrelor pretioase ale lumii, "Koh-I-Nor"- ul, Marea Stea A Africii si alte diamante celebre, comorile Egiptului, zestrea nedeslusita a Summerului, destinele marilor oameni ai lumii si a marilor iubiri...
*
In ciuda originii sale divine, regele Minos, cazu prada unui sentiment pur omenesc, compasiunea, privindu-si fiica, Ariadna. Cu ochii pierduti, privind fara tinta, tacind. Lipsea din propria-i persoana. Fara Tezeu, iubitul ei, nimic in lume nu avea sens. Arareori, de nimeni vazuta, suridea la gindul ca reusise sa-l scape pe acesta, cu-n ghem de ata, din labirintul lui Dedal, si ca el traia...
- Ciudate fiinte, oamenii! gindea regele Minos. Ce fac ei cu iubirea? Am sa-i arat Ariadnei ca e o nascococire inutila "iubirea" asta...auzi! - "fericire"...
- Sa vina la mine Inteleptul!
Sosi un batrin, nins de linistea intelepciunii, adunata in timpuri...
- Imi vei face un labirint care sa se asemene cu VIATA. Cit mai mult cu putinta! Si cit mai mare!
- Da, rege! Va trebui sa-mi urmati un sfat; la intrarea labirintului fiecare dintre muritori, va trebui sa poarte icaltari de lemn. Atit le putem da. Vor dori mai multe, daca le vom da. Trebuie sa invete sa se descurce cu putin! Si au destule; iubirea, speranta, afectiunea , prietenia, credinta... Dupa o scurta perioada, cu eforturi nemaiintilnite, muritorii cetatii ifaptuira creatia - " Labirintul Vietii "!
Din tronul de aur, Minos, asezat pe inaltimea unui munte care-i permitea sa cuprinda cu privirea tot labirintul, le spuse muritorilor;
- La iesire veti gasi ce va doriti! Ariadna, fiica mea, va imparti fiecaruia un ghem de ata! Legati capatul lui de stilpul intrarii si acordati-i atentia cuvenita! E singurul vostru ajutor!
Inteleptul gindise bine labirintul. La intrare nisipul fin raspindit pe jos, ii facu pe multi sa renunte la sandalele de lemn si sa alerge fericiti, tinindu-se de mina spre interior. Altii, renuntasera la ghemul de ata, fermi in credinta lor ca soarele le va fi un ghid bun. Erau cei ce stiau tot. Aveau sa devina ratacitori labirintului...O parte din ei, cei care se iubeau, se tineau grijuliu de mina, derulind cu grija firul. Spre sfirsit, fara graba, asteptau o mica parte, tot perechi. Unul din ei ezita. Un EA sau un EL. Aveau rabdare unul cu altul si mai stiau ca greul e abia la inceput, pentru simplu fapt ca nu degeaba se nascuse ceva atit de laborios...
Pe masura ce patrundeau spre adincul labirintului, incepura sa observe ca nisipul de la intrare devenea treptat cioburi taioase de sticla, frumos colorate. Deja raniti, cu picioarele insingerate, nu aveau sansa intoarcerii. Furiosi, rupeau firele celorlanti care trecusera de ei. O singura data avea sa fie auzita vocea inteleptului; "AMINTIRILE SUNT O POVARA! RANILE VOR FI MAI ADINCI." Din urma, se auzeau sosind altii. Unii mergeau fara tinta, tirind dupa ei firicelul taiat. Copiii tristi. Se vor intilni cu altii, asemenea lor, vor face un nod firelor rupte si , cine stie...Veneau si intirziatii. Priveau atent la culoarele pline de cei ce singerau, ocolindu-le, tinindu-se atent de mina. Unii dornici sa ajunga la iesire nu-si mai pierdeau timpul incercind sa-i inteleaga si nici sa-i ajute pe altii, astfel, pe inserat, unul din ei avea in fata - IESIREA -, o pata intensa de lumina, aproape materiala.
Pasise. Intr-un spatiu fara repere, iconjurat doar de forme stranii, unele de-un alb pur si altele cu reflexii terne, amenintatoare. Norii.
- TE ELIBEREZ DE TOT CE-I UMAN! ASA ITI VEI STI SIGUR LOCUL. NU E CALE DE INTOARCERE! UNEI SINGURE FIINTE I-AM INGADUIT SA PLECE - TEZEU! VA PLATI...-
Atit rostise vocea. Fara nici o ezitare, lipsit de orgoliu, vanitati , iubire, compasiune se indrepta spre gramada de nori negrii, amenintatori, aducatori de nenorociri. Nu avea cum sa fie nor alb! Sa ploua peste flori, paduri...si nicidecum peste muritori surprinsi de ploaie, sarutindu-se...Stia doar sa distruga!
*
De pe puntea corabiei sale, Tezeu privea ingrozit trupul tatalui sau izbindu-se de stinci si prabusindu-se in mare. Brusc, cazu complesit de propria-i vina - uitase un amanunt, un detaliu!
Promisese tatalui sau, Egeu, ca la intoarcerea lui dupa lupta cu Minotaurul, sa atirne pe catargul corabiei sale o naframa alba daca scapa cu viata, si una neagra daca va muri...O uitase agatata pe cea neagra. Batrinul rege Egeu nu-si mai putea inchipui viata fara fiul lui....De aici imbratisarea de cuvinte - Marea Egee...
Ben Ungar.
duminică, 20 februarie 2011
Noua ordine. ( II )
"Nici nu trebuie sa ma simt stinjenit. Merit respectul ce mi se cuvine, pina la urma!", isi spunea pritacul, trecind prin coridorul cladirii primariei cu peretii placati in furnir de lemn de nuc, de care stateau lipite ca paianjenii, surprinse de apritia lui, citeva functionare care forfoteau prin primarie. Cobora in piata, unde era asteptat de taci, dupa discursul din balcon. Fara indicatiile lui, experimentul ar fi putut esua. Si nu era posibil! Nu si nu! Cu atitea televiziuni din toate colturile lumii, posibilitatea unui esec trebuia exclusa. Cu desavirsire! Ori, grija lui pentru detalii, forta intospectiei lui cit si priceperea lui in toate domeniile era recunoscuta. Introspecta tot ce-i iesea in cale! Asa era. O stiau toti tacii, si erau mindri de el. Chiar si el era mindru de mindria lui.
*
In asteptarea pritacului, din motive profesionale lesne de inteles. reporterii, cameramanii si ceilanti, adunati din toate colturile lumii, apucasera sa intre-n vorba, animati si curiosi de ce avea sa urmeze. Jaoponezi, laponezi, englezi, francezi, americani, taciturnezi...erau toti acolo, in cuget si simtire. Apucasera sa intre-n vorba, interesati de ce va urma, povestind una alta... Louis de Bergerac ii spunea Jhonny Wacker, ca si la Paris, problema tranportului in comun ajunsese o problema delicata, din moment ce, s-a ajuns in situatia in care, unei femei gravide, cite un netot ezita sa-i ofere locul cuvenit. Si numai simtul civic al calatorilor, din ce in ce mai rar intilnit, il obliga sa fie respectuos.
- Eeh! raspunse Jhonny Wacker, la noi in L.A, lucrurile stau putin altfel! Accentul se pune, zicea el, pe egalitatea dintre sexe! Bine, daca-i gravida biata femeie, e intrebata duios de ce mama dracului nu-si cumpara masina, daca nu-i convine inghesuiala! Asa, in general, n-ar fi mari probleme...Oricum, sunt chestii ce trebuie rezolvate. Reporterul Stocel Zgiianu, de la T.N.T. (Televiziunea Nationala Taciturniana), parea framintat si chiar asa era. Era victima unei dileme care-si va gasi rezolvarea chiar acolo in piata, daca, se intelege va fi o experienta reusita! Spunea celor doi, ca in marile orase ale Taciturniei, pe liniile de transport in comun, la ore de virf, sunt cazuri, deloc izolate cind, din cauza inghesuielii, o mare parte din femei ramin insarcinate!
- Asa s-a ajuns aici, rosti Stocel Zgiianu. Suntem o tara de mamici si bebelusi! Acum, trebuie sa recunosc, zicea, ca eforturi sau facut si se mai fac! Sau inchis o multime de intreprinderi pentru aplatizarea orelor de virf, dar din inertie sau dorinta vie de socializare, tacii continua sa se inghesuie... Asta-i dilema! Tacura toti trei. Din primarie, pritacul pasea calm spre podiumul de unde urma sa conduca experimentul. O liniste solemna ivalui piata. Frunzele care fosneu incremenira in pozitia data, pasarile nu mai ciripeau, gizele si fluturii nu mai zburau, si chiar iarba se opri din crescut. Doar un mic incident, petrecut la trei strazi distanta, trecu neobservat. Lui Ciormes Frecau, o tigla de la etajul 10 ii cazu in cap si, de spaima muri pe loc.Pe certificatul de deces dignosticul era clar - I.N.S. (iesire naturala din sistem).
Urma sa vorbeasca pritacul!
Ben Ungar.
*
In asteptarea pritacului, din motive profesionale lesne de inteles. reporterii, cameramanii si ceilanti, adunati din toate colturile lumii, apucasera sa intre-n vorba, animati si curiosi de ce avea sa urmeze. Jaoponezi, laponezi, englezi, francezi, americani, taciturnezi...erau toti acolo, in cuget si simtire. Apucasera sa intre-n vorba, interesati de ce va urma, povestind una alta... Louis de Bergerac ii spunea Jhonny Wacker, ca si la Paris, problema tranportului in comun ajunsese o problema delicata, din moment ce, s-a ajuns in situatia in care, unei femei gravide, cite un netot ezita sa-i ofere locul cuvenit. Si numai simtul civic al calatorilor, din ce in ce mai rar intilnit, il obliga sa fie respectuos.
- Eeh! raspunse Jhonny Wacker, la noi in L.A, lucrurile stau putin altfel! Accentul se pune, zicea el, pe egalitatea dintre sexe! Bine, daca-i gravida biata femeie, e intrebata duios de ce mama dracului nu-si cumpara masina, daca nu-i convine inghesuiala! Asa, in general, n-ar fi mari probleme...Oricum, sunt chestii ce trebuie rezolvate. Reporterul Stocel Zgiianu, de la T.N.T. (Televiziunea Nationala Taciturniana), parea framintat si chiar asa era. Era victima unei dileme care-si va gasi rezolvarea chiar acolo in piata, daca, se intelege va fi o experienta reusita! Spunea celor doi, ca in marile orase ale Taciturniei, pe liniile de transport in comun, la ore de virf, sunt cazuri, deloc izolate cind, din cauza inghesuielii, o mare parte din femei ramin insarcinate!
- Asa s-a ajuns aici, rosti Stocel Zgiianu. Suntem o tara de mamici si bebelusi! Acum, trebuie sa recunosc, zicea, ca eforturi sau facut si se mai fac! Sau inchis o multime de intreprinderi pentru aplatizarea orelor de virf, dar din inertie sau dorinta vie de socializare, tacii continua sa se inghesuie... Asta-i dilema! Tacura toti trei. Din primarie, pritacul pasea calm spre podiumul de unde urma sa conduca experimentul. O liniste solemna ivalui piata. Frunzele care fosneu incremenira in pozitia data, pasarile nu mai ciripeau, gizele si fluturii nu mai zburau, si chiar iarba se opri din crescut. Doar un mic incident, petrecut la trei strazi distanta, trecu neobservat. Lui Ciormes Frecau, o tigla de la etajul 10 ii cazu in cap si, de spaima muri pe loc.Pe certificatul de deces dignosticul era clar - I.N.S. (iesire naturala din sistem).
Urma sa vorbeasca pritacul!
Ben Ungar.
miercuri, 16 februarie 2011
- Dacă iubirea este răspunsul, puteţi repeta întrebarea?
Initial, la citirea acestui titlu, am ramas surprins, intuind in ea un paradox subtilizat de rafinamentul formularii ei.
Pe linga ironia suava a intrebarii, abia perceptibila, au loc o multime de alte intrebari la care cei din trecut, noi, cei care existam, si cei ce vor fi vom incearca sa raspundem. Intrebarea formulata de Liliy Tomlin, actrita americana, probabil pe un ton ghidus, e departe de a-si afla raspunsul. Bineinteles, oricine poate incerca. Dar fara intentia de a subestima pe nimeni, ma indoiesc de reusita unui asemanea demers. Au incercat predecesori ilustri ai omenirii, din toate domeniile; arta, stiinta, filosofie...Au reusit sa descrie doar cum, cine, ce stari traieste sau manifestari ale ei. Fiecare cu amprenta si farmecul incontestabil unui geniu. Sensibil,cu instinctul curat al ginditorului spontan cum lasa impresia, Nichita Stanescu - " Indragostitii sunt pietonii aerului", Tudor Musatescu, un sirguincios slujitor al umorului, isi lasa desigur amprenta - "Dragostea - sentiment care vine in galop si dispare in virful picioarelor", Blaise Pascal, incercind probabil sa-i dea aerul unui postulat - "Inima are ratiuni pe care ratiunea nu le poate pricepe" si nu ultimul, incurabil romantic Gabriel Jose Garcia Marquez - "Nu plinge pentru ca s-a terminat, zimbeste pentru ce s-a petrecut!". Surprinzator optimism la Marquez...Mai doriti sa incercati?
*
Pe linga ironia suava a intrebarii, abia perceptibila, au loc o multime de alte intrebari la care cei din trecut, noi, cei care existam, si cei ce vor fi vom incearca sa raspundem. Intrebarea formulata de Liliy Tomlin, actrita americana, probabil pe un ton ghidus, e departe de a-si afla raspunsul. Bineinteles, oricine poate incerca. Dar fara intentia de a subestima pe nimeni, ma indoiesc de reusita unui asemanea demers. Au incercat predecesori ilustri ai omenirii, din toate domeniile; arta, stiinta, filosofie...Au reusit sa descrie doar cum, cine, ce stari traieste sau manifestari ale ei. Fiecare cu amprenta si farmecul incontestabil unui geniu. Sensibil,cu instinctul curat al ginditorului spontan cum lasa impresia, Nichita Stanescu - " Indragostitii sunt pietonii aerului", Tudor Musatescu, un sirguincios slujitor al umorului, isi lasa desigur amprenta - "Dragostea - sentiment care vine in galop si dispare in virful picioarelor", Blaise Pascal, incercind probabil sa-i dea aerul unui postulat - "Inima are ratiuni pe care ratiunea nu le poate pricepe" si nu ultimul, incurabil romantic Gabriel Jose Garcia Marquez - "Nu plinge pentru ca s-a terminat, zimbeste pentru ce s-a petrecut!". Surprinzator optimism la Marquez...Mai doriti sa incercati?
*
Nu priviti cu-asa mirare
Catre Cel de sus.
S-ntimplat ce se intimpla,
Si ce-ati auzit - s-a spus...
*
Ben Ungar .
duminică, 13 februarie 2011
Viata de catel...
Nu-i nevoie sa deslusiti in povestioara ce urmeaza, intelesuri tainice, sau subtilitati ascunse intelegerii . Cine are bunavointa s-o citeasca va intelege ca de fapt e istoria banala a unui catel. Unul care, pentru bucatica lui de hrana, era nevoit sa trudeasca din greu, mai ales noaptea. Catel cu lant, in curtea unui gospodar, cu sarcini bine stiute cum ar fi izgonitul unei vulpi flaminde din preajma cotetului de gaini, sau tambalaul necesar cind un strain se apropia de gospodaria stapinului. Cu cotoiul casei, ajunsese la un compromis. - Nu ne apropiem unul de altul, ca iasa cu scintei. Era fericit cu bucatica de libertate pe care i-o oferea lantul legat de cusca. 2 - 3 m. De fapt nu stia ca pamintul poate fi mai mare. Crescuse de mic asa. Si era fericit. Nu stia.
Dupa o iarna grea, incepuse sa simnta mirosul primaverii, si, se pare ca-l bucura. Paturica si mina de paie pusa de stapin in cusca, nu-l ajutasera prea mult sa invinga frigul iernii. Oricum isi spunea (in mintea lui, desigur) ca ce-i mai greu, trecuse. Si chiar era asa. Incet, gradina gospodarului prindea viata, odata cu verdeata si cele necesare puse de acesta in pamint. Cu timpul, incet si timid, un vrej de verdeata, cu un mugur de floare in virf, se strecura cu indirjire printre scindurile custii. - Ce frumos!- gindi catelul! Uite un firicel de viata si-n cusca mea! Timpul trecea. din floarea vrejului, se itea un bob mic si galben, cit un bob de fasole. Era fericit. Simtea ca are ceva viu linga el. Singura lui dilema era simpla - nu latra! Da nu-i nimic!
*
Spre sfisitul verii, spre nedumerirea lui, incepu sa-si dea seama ca nu mai prea avea loc in cusca. Bobul mic si galben, pe care-l primise cu toata inima lui de catel sa stea impreuna, se dovedi a fi un bostan zdravan care crestea pezi ce trece...Pina cind, toamna, se vazu nevoit sa doarma afara, in ploile reci ce nu se mai opreau.
Bolnav, dupa putin timp, stapinul lui il gasi mort, linga cusca...
- A murit catelul! spuse acesta sotiei.
- Pai ce sa facem! Cine stie...Vezi ingroapa-l undeva, printr-o vaioaga. Om gasi altul!
In timp ce-l lua de linga cusca, uimit, striga neveste-sii;
- Uite! Ce dovleac mare si frumos am gasit! Asa ceva mai rar! Ce noroc...
*
Sa fie vreo morala in toata treaba asta? Ma intreb asta, gindindu-ma la multe...La oamenii pe care-i acceptam linga noi, la fiinte de care te apropii poate prea deschis, la Petre Roman pot sa ma gindesc, la cum am acceptat usor sa ne incredintam destinele unui vrej, initial jovial si plin de bunavointa...Si pina la urma la ce nu ma pot gindi...
Ben Ungar.
Dupa o iarna grea, incepuse sa simnta mirosul primaverii, si, se pare ca-l bucura. Paturica si mina de paie pusa de stapin in cusca, nu-l ajutasera prea mult sa invinga frigul iernii. Oricum isi spunea (in mintea lui, desigur) ca ce-i mai greu, trecuse. Si chiar era asa. Incet, gradina gospodarului prindea viata, odata cu verdeata si cele necesare puse de acesta in pamint. Cu timpul, incet si timid, un vrej de verdeata, cu un mugur de floare in virf, se strecura cu indirjire printre scindurile custii. - Ce frumos!- gindi catelul! Uite un firicel de viata si-n cusca mea! Timpul trecea. din floarea vrejului, se itea un bob mic si galben, cit un bob de fasole. Era fericit. Simtea ca are ceva viu linga el. Singura lui dilema era simpla - nu latra! Da nu-i nimic!
*
Spre sfisitul verii, spre nedumerirea lui, incepu sa-si dea seama ca nu mai prea avea loc in cusca. Bobul mic si galben, pe care-l primise cu toata inima lui de catel sa stea impreuna, se dovedi a fi un bostan zdravan care crestea pezi ce trece...Pina cind, toamna, se vazu nevoit sa doarma afara, in ploile reci ce nu se mai opreau.
Bolnav, dupa putin timp, stapinul lui il gasi mort, linga cusca...
- A murit catelul! spuse acesta sotiei.
- Pai ce sa facem! Cine stie...Vezi ingroapa-l undeva, printr-o vaioaga. Om gasi altul!
In timp ce-l lua de linga cusca, uimit, striga neveste-sii;
- Uite! Ce dovleac mare si frumos am gasit! Asa ceva mai rar! Ce noroc...
*
Sa fie vreo morala in toata treaba asta? Ma intreb asta, gindindu-ma la multe...La oamenii pe care-i acceptam linga noi, la fiinte de care te apropii poate prea deschis, la Petre Roman pot sa ma gindesc, la cum am acceptat usor sa ne incredintam destinele unui vrej, initial jovial si plin de bunavointa...Si pina la urma la ce nu ma pot gindi...
Ben Ungar.
sâmbătă, 12 februarie 2011
In anticamera cabinetului medical a doctorului de familie Ciufac Batau, cei 10 -11 pacienti asteptau ca asistenta, sa-i cheme pe rind, la consultatie. Resemnati, priveau tacuti la televizorul din sala, fixat pe postul national. Unii priveau, altii stateau cu privirile fixate pe te miri ce, patimiti de grijile care-i adusesera acolo. In mod inevitabil, datorita spatiului relativ mic in care erau obligati sa stea, se studiau discret. Doar tinarului Brazga Micoican, nu-i ardea de nimic. Pentru moment, atentia lui se lasa furata de televizor, unde, o stirista exaltata, explica, comentind imaginile care insoteau stirea, faptul ca hotii de genti si buzunare din Tokio, preferau zonele intunecate, cum ar fi intrarile in metrou. Drept argument, linga un zid placat in faianta, prof. dr. universitar, Micoci Takamura, insotit de un coleg care periodic dadea afirmativ din cap, explica cum, ce si de ce. - Voi adauga aceasta stire preaplinului cunosterii mele! - isi zise. Brusc, vocea impersonala a asistentei il trezi la realitate;
- Micoican Brazga, poftiti va rog! Tresari, si timid pasi in cabinet. La biroul situat in fata unui pat cu cearsaf alb pe el, medicul semna netulburat, pret de 30 de secunde niste hirtii pe care le intinse asistentei.
- Luati loc domnule Brazga!, rosti sculindu-se in picioare. Cu miinile la spate, se apropie de fereastra privind aiurea la un vrabioi, care ciripea cu naduf, mai sa pocneasca, nu alta.
- Cu ce va pot ajuta domule? In fata lui avea un tinar la 30 - 35 de ani, inalt si bine facut, cu un chip angelic, care-i subliniau ochii albastrii incadrati de un par negru, bogat.
- Dom' doctor, aaa, aum sa va spun, de aproape o luna, patesc niste chestii stranii...
- Hai , spune! Daca vrei certificat medical, c-ai lipsit de la servici sa stii ca...
- A! Nu! Fereasca Dumnezeu! Eu chiar am probleme, si sunt cu atit mai grave cu cit, cu nici o luna in urma m-am casatorit!
Spunea astea privind stinjenit spre asistenta.
- Atunci spune odata, ca n-am timp de pierdut!
- Nu stiu de ce, la ora 17:00, da fix, domnule doctor, simt dorinta irezistibila de baga degetele aratatoare in urechi, si, cu degetele mari sa-mi trag gura pina la urechi, dupa care ma ia asa o...
- Ajunge!! Tipa doctorul. - Ai mincat, baut, fumat ceva in ultima vreme?
- Nu! - tipa Brazga Micoican.
- Mda...Cazul tau depaseste posibilitatile mele de investigare. Iti fac o trimitere la un neurolog!
Calvarul tinarului avea sa inceapa. Insa, el, nu stia. Inca. Dupa trei luni de zile si investigatii indelungate la clinici de specialitate din tara, o comisie medicala hotari in cele din urma ca numai la Viena vindecarea pacientului Brazga Micoican va fi posibila. Nu era loc de paliative. Se hotari, si cu primul avion pleca la Viena.
Dupa citeva zile de investigatii, in dreptul patului sau aparu un medic cu par alb insotit, asa mai la distanta, de o gramada de asistenti. Spre uimirea lui acesta i se adresa intr-o romina impecabila, spunindu-i:
- Domnule, ma vad obligat sa fiu sincer! Cazul dvs.impune masuri medicale cu serioase urmari traumatice de ordin psihic si social, fapt pentru care deontologia ma obliga sa las la aprecierea dvs. pentru ce varianta optati - ori veti ramine cu aceste dureri o viata intreaga, ori renuntati la organele genitale, si va veti continua viata fara dureri! Aveti aici formularul, care semnat de dvs. ne autorizeaza sa va ajutam.- o zi buna! -si pleca.
Dupa nici o saptamina de la operatie, Brazga Micoican, se simtea ca nou nascut! - Uite mai medici nu gluma! - spunea. Problemele cu sotia se rezolvasera intre timp. Descoperise, spunea ea intr-o scrisoare, iubirea adevarata in persoana unui tinerel de 78 de primaveri, Lichinel Ferareanu, care reusise sa stirneasca in ea, doar la clinchetul unei legaturi de chei Ferrari, pasiuni nebanuite pina atunci...
Cu mine, se imbarbata el, se rezolva! Arunc la dracu Karmansutra si m-apuc de studiat iubirea platonica!
Geme net-ul! Da pina cind? Aaa!!! Sa nu uit! Va trebui sa-mi fac un costum ce n-a vazut Parisul! Ultimul cuvint il inspira si in cele din urma, la Paris pe rue Chapon, intra ata la "la Lebenson Gallery", unde un domn elegant il intreba cit se poate de firesc;
- Ce costum doriti? Unul de zi, de seara sau ceremonii?
- Unul de zi.
- Da. In maxim 4 ore veti fi servit. Sa va luam masurile. Lucrurile se desfasurau rapid, si la sectia pantaloni, un batrinel il intrba direct;
- Spuneti-mi va rog, pe ce parte obisnuiti sa va purtati "bijuteriile", adica stiti organele...
- A! Nu va faceti probleme! Faceti cum credeti maestre! Am incredere!
- Asculta domnule! - se rasti batrinelul. Las eu impresia de om neserios? Ce facem noi aici? Ne jucam?! Pai daca dumneavoastra va purtati organele pe drepta si eu fac croiala pe stinga, sau invers, nu cred ca stiti care-s urmarile! Pai va spun eu; - pe la ora 17:00, simti nevoia nebuna sa-ti bagi degetele aratatoare in urechi, si cu degetele mari iti tragi gura pina la ...
Pleca in graba de acolo, la aeroport. Spre primul avion . Acasa in Taciturnia.
*
Asa in treacat isi aminti, ca, in urma lui, in timpul discutiei cu batrinelul de pe rue Chapon, dupa el asteptau vreo 5 tineri cu gura rupta pina-n dreptul urechilor, si pe care-i mai vazuse parca la un magazin de haine din Bucuresti, deshis de R.A...., unde totul se vindea redus. Cu 30 la suta...
*
Ben Ungar.
- Micoican Brazga, poftiti va rog! Tresari, si timid pasi in cabinet. La biroul situat in fata unui pat cu cearsaf alb pe el, medicul semna netulburat, pret de 30 de secunde niste hirtii pe care le intinse asistentei.
- Luati loc domnule Brazga!, rosti sculindu-se in picioare. Cu miinile la spate, se apropie de fereastra privind aiurea la un vrabioi, care ciripea cu naduf, mai sa pocneasca, nu alta.
- Cu ce va pot ajuta domule? In fata lui avea un tinar la 30 - 35 de ani, inalt si bine facut, cu un chip angelic, care-i subliniau ochii albastrii incadrati de un par negru, bogat.
- Dom' doctor, aaa, aum sa va spun, de aproape o luna, patesc niste chestii stranii...
- Hai , spune! Daca vrei certificat medical, c-ai lipsit de la servici sa stii ca...
- A! Nu! Fereasca Dumnezeu! Eu chiar am probleme, si sunt cu atit mai grave cu cit, cu nici o luna in urma m-am casatorit!
Spunea astea privind stinjenit spre asistenta.
- Atunci spune odata, ca n-am timp de pierdut!
- Nu stiu de ce, la ora 17:00, da fix, domnule doctor, simt dorinta irezistibila de baga degetele aratatoare in urechi, si, cu degetele mari sa-mi trag gura pina la urechi, dupa care ma ia asa o...
- Ajunge!! Tipa doctorul. - Ai mincat, baut, fumat ceva in ultima vreme?
- Nu! - tipa Brazga Micoican.
- Mda...Cazul tau depaseste posibilitatile mele de investigare. Iti fac o trimitere la un neurolog!
Calvarul tinarului avea sa inceapa. Insa, el, nu stia. Inca. Dupa trei luni de zile si investigatii indelungate la clinici de specialitate din tara, o comisie medicala hotari in cele din urma ca numai la Viena vindecarea pacientului Brazga Micoican va fi posibila. Nu era loc de paliative. Se hotari, si cu primul avion pleca la Viena.
Dupa citeva zile de investigatii, in dreptul patului sau aparu un medic cu par alb insotit, asa mai la distanta, de o gramada de asistenti. Spre uimirea lui acesta i se adresa intr-o romina impecabila, spunindu-i:
- Domnule, ma vad obligat sa fiu sincer! Cazul dvs.impune masuri medicale cu serioase urmari traumatice de ordin psihic si social, fapt pentru care deontologia ma obliga sa las la aprecierea dvs. pentru ce varianta optati - ori veti ramine cu aceste dureri o viata intreaga, ori renuntati la organele genitale, si va veti continua viata fara dureri! Aveti aici formularul, care semnat de dvs. ne autorizeaza sa va ajutam.- o zi buna! -si pleca.
Dupa nici o saptamina de la operatie, Brazga Micoican, se simtea ca nou nascut! - Uite mai medici nu gluma! - spunea. Problemele cu sotia se rezolvasera intre timp. Descoperise, spunea ea intr-o scrisoare, iubirea adevarata in persoana unui tinerel de 78 de primaveri, Lichinel Ferareanu, care reusise sa stirneasca in ea, doar la clinchetul unei legaturi de chei Ferrari, pasiuni nebanuite pina atunci...
Cu mine, se imbarbata el, se rezolva! Arunc la dracu Karmansutra si m-apuc de studiat iubirea platonica!
Geme net-ul! Da pina cind? Aaa!!! Sa nu uit! Va trebui sa-mi fac un costum ce n-a vazut Parisul! Ultimul cuvint il inspira si in cele din urma, la Paris pe rue Chapon, intra ata la "la Lebenson Gallery", unde un domn elegant il intreba cit se poate de firesc;
- Ce costum doriti? Unul de zi, de seara sau ceremonii?
- Unul de zi.
- Da. In maxim 4 ore veti fi servit. Sa va luam masurile. Lucrurile se desfasurau rapid, si la sectia pantaloni, un batrinel il intrba direct;
- Spuneti-mi va rog, pe ce parte obisnuiti sa va purtati "bijuteriile", adica stiti organele...
- A! Nu va faceti probleme! Faceti cum credeti maestre! Am incredere!
- Asculta domnule! - se rasti batrinelul. Las eu impresia de om neserios? Ce facem noi aici? Ne jucam?! Pai daca dumneavoastra va purtati organele pe drepta si eu fac croiala pe stinga, sau invers, nu cred ca stiti care-s urmarile! Pai va spun eu; - pe la ora 17:00, simti nevoia nebuna sa-ti bagi degetele aratatoare in urechi, si cu degetele mari iti tragi gura pina la ...
Pleca in graba de acolo, la aeroport. Spre primul avion . Acasa in Taciturnia.
*
Asa in treacat isi aminti, ca, in urma lui, in timpul discutiei cu batrinelul de pe rue Chapon, dupa el asteptau vreo 5 tineri cu gura rupta pina-n dreptul urechilor, si pe care-i mai vazuse parca la un magazin de haine din Bucuresti, deshis de R.A...., unde totul se vindea redus. Cu 30 la suta...
*
Ben Ungar.
joi, 10 februarie 2011
Clepsidra.
- Apa trebuie sa fiarba! Numai atunci pui oul! Bine, ii raspund, pa, pa, si pleaca grabita la scoala. Aici incepe problema. Imi place oul numai fiert moale. Pentru asta, arsenalul de aparate din bucatarie, are in dotare o clepsidra micuta, cu scopul bine determinat si conditia sa-i dau atentia cuvenita,ca sa-mi indeplineasca dorinta; oul sa fie cum mi-l doresc. Dupa operatiile pregatitoare, asez clepsidra pe masa, si, cu barbia sprijinita in palme, aplecat la nivelul ei, incep s-o urmaresc atent.
Ce nascocire rafinata! La inceputurile omenirii, cind nu eram asa grabiti, timpul nu era la mare pret. Ajungea un bat infipt in pamint si umbra lui, proiectata de soare, arata oamenilor cind e timpul sa vineze, sa manince, stiu eu...Ne-au trebuit milenii poate sa ajugem la dragalasenia din fata mea cu pretentiile unui mic Cronos.
Astazi, lucrurile stau cu totul altfel. Timpul trebuie masurat exact, ne grabim; avem activitati precise. Economisim secunde, mili, micro, nanosecunde. Ne grabim al naibii de tare. Important e ca nu stim spre ce ne indreptam atit de infrigurati. Privind-o, simteam cum ma impinge in alte dimensiuni. De fapt, imi ziceam, fiecare din noi purtam ca vrem sau nu, o clepsidra ifasurata in corpul nostru. Suntem oameni - clepsidra. Sub forma firava a firicelului de nisip timpul nostru se scurge. Odata, fireste se va termina si, odata cu el si noi. Daca ceva ar trbui sa ne faca fericiti, ar fi faptul ca nu stim cit nisip ne-a mai ramas, si ca fiecare firicel ar trebui trait intens. Si frumos. Fiecare dintre noi e liber sa-si aleaga cum sa-si traiasca timpul din noi. Dar... exista un dar aici.
Accidental, ajungem, nu toti, pe masa unui medic, singurul calificat sa-ti vada clepsidra din tine. Ochiul format al unui specialist poate aprecia cit nisip ti-a mai ramas. Esti trezit brutal la realitate, initial o refuzi pina cind timpul te obliga cu blindete la resemnare. Incepi sa percepi totul altfel, sa redimensionezi tot, sa dai orei valentele unei saptamini, a unei luni, a unui an...
*
S-a terminat nisipul din micuta clepsidra. Cu oul pus la fiert, se pot bate cuie. Un lucru bine facut, Ben, mi-am zis.
Ben Ungar. 12:45.
Ce nascocire rafinata! La inceputurile omenirii, cind nu eram asa grabiti, timpul nu era la mare pret. Ajungea un bat infipt in pamint si umbra lui, proiectata de soare, arata oamenilor cind e timpul sa vineze, sa manince, stiu eu...Ne-au trebuit milenii poate sa ajugem la dragalasenia din fata mea cu pretentiile unui mic Cronos.
Astazi, lucrurile stau cu totul altfel. Timpul trebuie masurat exact, ne grabim; avem activitati precise. Economisim secunde, mili, micro, nanosecunde. Ne grabim al naibii de tare. Important e ca nu stim spre ce ne indreptam atit de infrigurati. Privind-o, simteam cum ma impinge in alte dimensiuni. De fapt, imi ziceam, fiecare din noi purtam ca vrem sau nu, o clepsidra ifasurata in corpul nostru. Suntem oameni - clepsidra. Sub forma firava a firicelului de nisip timpul nostru se scurge. Odata, fireste se va termina si, odata cu el si noi. Daca ceva ar trbui sa ne faca fericiti, ar fi faptul ca nu stim cit nisip ne-a mai ramas, si ca fiecare firicel ar trebui trait intens. Si frumos. Fiecare dintre noi e liber sa-si aleaga cum sa-si traiasca timpul din noi. Dar... exista un dar aici.
Accidental, ajungem, nu toti, pe masa unui medic, singurul calificat sa-ti vada clepsidra din tine. Ochiul format al unui specialist poate aprecia cit nisip ti-a mai ramas. Esti trezit brutal la realitate, initial o refuzi pina cind timpul te obliga cu blindete la resemnare. Incepi sa percepi totul altfel, sa redimensionezi tot, sa dai orei valentele unei saptamini, a unei luni, a unui an...
*
S-a terminat nisipul din micuta clepsidra. Cu oul pus la fiert, se pot bate cuie. Un lucru bine facut, Ben, mi-am zis.
Ben Ungar. 12:45.
luni, 7 februarie 2011
Dau Taj - Mahal pe-o...
In esenta ei femeia, fiinta - femeie, nu e dedicata frumosului ci ea insasi e frumosul absolut. In detrimentul ratiunii reci, care refuza termenul absolut, gasindu-l tributar perfectiunii, in cazul femeii justificarea notiunii devine redundanta. Numai asociat femeii, absolutul devine incontestabil.
Rational existenta nu are sens fara frumos. Nu silogismul evident ne intereseaza aici. Ci justificarea dualitatii femeie - frumos. Gasesc necesara intelegerea si introspectia asupra dualitatii amintite.
*
Justificarea frumosului ca parte necesara a existentei risca sa devina ilara daca am avea indrazneala sa consideram frumosul complementar vietii.Viata in complexitatea ei e conceputa in jurul frumosului si a femeii. Femeia nu vrea sa fie frumoasa, ea este apriori frumoasa. Problematica frumusetii tine, bininteles de inteligenta, cultura si educatia celui care o percepe. Chiar femeia care se neglijeaza poarta in sine frumosul, dar in mod deliberat, sau nu, renunta conjunctural sau definitiv la el.
*
In mod natural si nu deliberat, ci toata fiinta - femeie percape lumea prin prisma frumosului. Delicatetea, sensibilitatea si discretia sunt mijloacele de investigatie relationala femeii. O majoritate covirsitoare de barbati si femei (chiar), vor considera ca in cele spuse de mine ar fi multe de contrazis. Nu doresc sa conving pe nimeni si nici nu as reusi. Pot doar sa explic, prin intelegerea mea unele manifestari carora multi le-ar putea atribui calitatea de argument;
- Lipsa delicatetii sau a sensibilitatii; da, sunt femei care constient sau nu renunta la aceste atribute. O privire atenta ne-ar putea oferi raspunsul - doreste sa apartina comunitatii celor puternici (barbatii), datorita reprimarii in ego-ul ei al unui esec emotional, cu motivatii afective sau sociale.
- Lipsa discretiei; forma revoltei surde de natura primordial afective (mai ales prin lamentatie) sau lipsei de (mai rar) de rafinament.
*
In concluzie, pot sa afirm, cu riscul de a-mi crea propri-mi dreptate;
Orice femeie ar da Taj Mahal-ul pe o cabanuta, cu conditia ca alaturi sa-i fie barbatul pe care si-l doreste, iar el sa-i simta lipsa tot timpul.
*
Mai mute nu se pot exprima pe blog. Asta e...
Ben Ungar. 17:30 P.M.
Rational existenta nu are sens fara frumos. Nu silogismul evident ne intereseaza aici. Ci justificarea dualitatii femeie - frumos. Gasesc necesara intelegerea si introspectia asupra dualitatii amintite.
*
Justificarea frumosului ca parte necesara a existentei risca sa devina ilara daca am avea indrazneala sa consideram frumosul complementar vietii.Viata in complexitatea ei e conceputa in jurul frumosului si a femeii. Femeia nu vrea sa fie frumoasa, ea este apriori frumoasa. Problematica frumusetii tine, bininteles de inteligenta, cultura si educatia celui care o percepe. Chiar femeia care se neglijeaza poarta in sine frumosul, dar in mod deliberat, sau nu, renunta conjunctural sau definitiv la el.
*
In mod natural si nu deliberat, ci toata fiinta - femeie percape lumea prin prisma frumosului. Delicatetea, sensibilitatea si discretia sunt mijloacele de investigatie relationala femeii. O majoritate covirsitoare de barbati si femei (chiar), vor considera ca in cele spuse de mine ar fi multe de contrazis. Nu doresc sa conving pe nimeni si nici nu as reusi. Pot doar sa explic, prin intelegerea mea unele manifestari carora multi le-ar putea atribui calitatea de argument;
- Lipsa delicatetii sau a sensibilitatii; da, sunt femei care constient sau nu renunta la aceste atribute. O privire atenta ne-ar putea oferi raspunsul - doreste sa apartina comunitatii celor puternici (barbatii), datorita reprimarii in ego-ul ei al unui esec emotional, cu motivatii afective sau sociale.
- Lipsa discretiei; forma revoltei surde de natura primordial afective (mai ales prin lamentatie) sau lipsei de (mai rar) de rafinament.
*
In concluzie, pot sa afirm, cu riscul de a-mi crea propri-mi dreptate;
Orice femeie ar da Taj Mahal-ul pe o cabanuta, cu conditia ca alaturi sa-i fie barbatul pe care si-l doreste, iar el sa-i simta lipsa tot timpul.
*
Mai mute nu se pot exprima pe blog. Asta e...
Ben Ungar. 17:30 P.M.
sâmbătă, 5 februarie 2011
Noua ordine. ( I )
Nelinistea pritacului municipal era pe deplin justificata. Realizase, dupa o noapte de nesomn, ca e-mail-ul primit de la guvern ascundea, in cele citeva cuvinte, un experiment colosal, si care fara aportul tacilor, nu putea fi realizat. I se cerea, cu alte cuvinte, sa depaseasca posibilul, ceva care avea sa revolutioneze o mare problema a Taciturniei; transportul! Transportul in comun, mai precis. Nelinistea se apropie exponential de agonie dupa ce primi un telefon in care i se spunea clar ca experimentul mai avusese loc si pe linia 117 din capitala, esuat lamentabil chiar sub ochii si indrumarea unor somitati incontestabile din domeniu (de fapt mai multe); - Clampau Tulici, Telec Jacon, Scoran Dusnicea, Bellydance Nuciu, Ion Creanga, Scarel Triscan, Diot Almaceanu, Paula Sugea, Aris Scovell, Ion Minulescu, Corea Dusan Scapanievici...
"Nu ma resemnez. Pot fi un Sisif" isi zise. Involuntar, ultimul cuvint il rosti suficient de tare incit un consilier il auzi, si cum el primacul era neconditionat iubit de toti subalternii, altminteri plini de initiativa, in nici 5 min., pe dealul din fata primariei, aparu scris cu vaci, cu litere majuscule: - "SISIF". Ghilimelele erau formate din cite 8 perechi de gaini (Git-golas-de-Transilvania).O parte din consilieri etnici, dar in arcul guvernamental, acceptara cu rezerve, precizind ca ar fi ajuns doar git-golas. Pritacul privi zimbind, dar spuse totusi:
- Facem astazi o concesie legii formelor contrase. Cam mari literele! Sa nu se mai intimple! Risipitorilor...
*
Organizarea adunarii nu era o problema majora. Experienta din anii alegerilor avea sa-si spuna cuvintul. Trimisese dis de dimineata pe strazile municipiului cele 4 autospeciale cu aer coprmat la 10 atm. cu miros de mici, urmate de alte autospeciale care pulverizau, in curcubee multicolore berea. De aici lucrurile capatau o turnura fireasca. Tacilor li se formase un reflex conditionat la atare stimuli. Sareau ca arsi si in 3 min. erau echipati. Echipamentul era sumar; O pereche de pampersi (nu existau aici exceptii copii - batrini) si o pereche de ochelari speciali cu pungulite de cauciuc sub ochi, echipament menit sa retina sarea din urina si lacrimi, achizitionate - cum altfel - din fonduri europene. Ehe.. Toate astea erau urmarea faptului ca un mogul reusise sa fure sarea pe ultima suta, la alegerile d-nului pres. BUtac. Tacilor nu le mai ramase decit sa-si asume vina in cel mai colectiv mod cu putinta. Fusesera avetizati doar. Nu vor uita trecutul. Never.
Raminea de pregatit discursul pritacial. Aici pritacul, se simtea pe terenul lui; vocea de stentor, ani de vremuri tulburi '90 (Turcia - rulmenti) - ani de initiere in arta excrocheriei pure, si, deprinderea unor tipare verbale din Pascal Bruckner, ofereau discursului fluenta si continuitate. In piata din fata primariei, se adunasera intre 500 - 50.000 de taci. Numarul lor era aproximat in functie de postul televiziunii la care priveai.
Pasirea in balcon, atent studiata, avea meniirea sa induca tacilor sosirea lui din sferele gindirii, si-a unui cerc exclusivist, greu de inteles. Era obligatoriu sa privesti aiurea, fara tinta...
- Dragii mei, iubitii mei taci! Azi Taciturnia va cere, in mod expres, imperativ, sa participam, voi, la demontarea unui concept menit sa umileasca fiinta umana! Axioma care incorseteaza gindirea si anume enuntul "doua corpuri materiale dinstincte nu pot exista in acelasi timp si loc simultan" - trebuie demolata! Sa dovedim contrariul! Va fi posibil, si-n timp ce va ordon va rog, sa trecem, treceti, la experiment. De dupa un colt al cladirii primariei, isi facu aparitia un microbuz pe senile. Traiectul murmur - aplauze - frenezie - delir era in curs,
conform prognozei pritacului. Productia de sare va depasita. Experimentul putea sa inceapa...
*
- Peste toata harmaiala, trece-n zbor un fluture, asa de dragul lui 3,14. -
*
Vm fi martorii experimentului...
*
Ben Ungar.
"Nu ma resemnez. Pot fi un Sisif" isi zise. Involuntar, ultimul cuvint il rosti suficient de tare incit un consilier il auzi, si cum el primacul era neconditionat iubit de toti subalternii, altminteri plini de initiativa, in nici 5 min., pe dealul din fata primariei, aparu scris cu vaci, cu litere majuscule: - "SISIF". Ghilimelele erau formate din cite 8 perechi de gaini (Git-golas-de-Transilvania).O parte din consilieri etnici, dar in arcul guvernamental, acceptara cu rezerve, precizind ca ar fi ajuns doar git-golas. Pritacul privi zimbind, dar spuse totusi:
- Facem astazi o concesie legii formelor contrase. Cam mari literele! Sa nu se mai intimple! Risipitorilor...
*
Organizarea adunarii nu era o problema majora. Experienta din anii alegerilor avea sa-si spuna cuvintul. Trimisese dis de dimineata pe strazile municipiului cele 4 autospeciale cu aer coprmat la 10 atm. cu miros de mici, urmate de alte autospeciale care pulverizau, in curcubee multicolore berea. De aici lucrurile capatau o turnura fireasca. Tacilor li se formase un reflex conditionat la atare stimuli. Sareau ca arsi si in 3 min. erau echipati. Echipamentul era sumar; O pereche de pampersi (nu existau aici exceptii copii - batrini) si o pereche de ochelari speciali cu pungulite de cauciuc sub ochi, echipament menit sa retina sarea din urina si lacrimi, achizitionate - cum altfel - din fonduri europene. Ehe.. Toate astea erau urmarea faptului ca un mogul reusise sa fure sarea pe ultima suta, la alegerile d-nului pres. BUtac. Tacilor nu le mai ramase decit sa-si asume vina in cel mai colectiv mod cu putinta. Fusesera avetizati doar. Nu vor uita trecutul. Never.
Raminea de pregatit discursul pritacial. Aici pritacul, se simtea pe terenul lui; vocea de stentor, ani de vremuri tulburi '90 (Turcia - rulmenti) - ani de initiere in arta excrocheriei pure, si, deprinderea unor tipare verbale din Pascal Bruckner, ofereau discursului fluenta si continuitate. In piata din fata primariei, se adunasera intre 500 - 50.000 de taci. Numarul lor era aproximat in functie de postul televiziunii la care priveai.
Pasirea in balcon, atent studiata, avea meniirea sa induca tacilor sosirea lui din sferele gindirii, si-a unui cerc exclusivist, greu de inteles. Era obligatoriu sa privesti aiurea, fara tinta...
- Dragii mei, iubitii mei taci! Azi Taciturnia va cere, in mod expres, imperativ, sa participam, voi, la demontarea unui concept menit sa umileasca fiinta umana! Axioma care incorseteaza gindirea si anume enuntul "doua corpuri materiale dinstincte nu pot exista in acelasi timp si loc simultan" - trebuie demolata! Sa dovedim contrariul! Va fi posibil, si-n timp ce va ordon va rog, sa trecem, treceti, la experiment. De dupa un colt al cladirii primariei, isi facu aparitia un microbuz pe senile. Traiectul murmur - aplauze - frenezie - delir era in curs,
conform prognozei pritacului. Productia de sare va depasita. Experimentul putea sa inceapa...
*
- Peste toata harmaiala, trece-n zbor un fluture, asa de dragul lui 3,14. -
*
Vm fi martorii experimentului...
*
Ben Ungar.
miercuri, 2 februarie 2011
*
Pe la inceputul secolului XX, Enstein, cutreiera Europa, (intr-un Ford patratos, banuiesc), drept invitatul marilor academii europene, unde, urma sa explice oamenilor de stiinta ai vremii despre noua lui teorie a relativitatii, nestiuta de nimeni atunci, dar cunoscuta de aprope toti azi (?!). Cum era si firesc, avea un sofer de care-l legau ani de prietenie, si care cu piosenie ii urmarea cursurile tinute , si, cu timpul, mnemotic, retinuse fotografic ecuatiile complexe srise de Enstein in aulele respectivelor academii. Mai exista un amanunt; semanau izbitor fizic. Grija pentru chip si freza nu erau deloc grijile lor prioritare. De aici, conotatia ghidusa a intimplarii care merita citita, de cei care nu o stiu. Obosit, in drumul lor spre o noua destinatie, Enstein spune soferului;
- Stii ce cred ?
-Nu.
-Ma simt obosit, dragul meu Martz, asa ca te rog sa tii tu cursul. Nu-ti fie teama, eu voi cucai in culise si daca te incurci, iti voi arata scris pe-o foaie ce trebuie sa scrii.
-Da. Bine. (Se pare ca era o persoana greu de contrazis, din moment ce nici stiinta conteporana nu-si permite asa ceva!)
Totul bine si frumos, cind dupa doua ore chinuitoare pentru Martz, care fara greseala insiruise pe tabla tot, se pregatea sa se retraga, se simtea eliberat. Un om de stiinta, din sala se ridica, si politicos se adresa "domnului profesor";
- Domnule profesor, cosider ca la puctul "c" al teoriei dvs. exista o inadvertenta care se cere lamurita!
- Asculta domnule, zise Martz, nu am timp de pierdut cu amanunte! Mai ales cind e vorba de chestii elementare! Pentru detalii aveti la dipozitie soferul meu! Vin-o ma aici! Enstein ametit de somn, intra la tabla...
*
Situat intre Dumnezeu si inima, omul Enstein, nu era deloc lipsit de umor si sensibilitate. Exemple; da.Unele chiar cu dedicatie;
- "Vreau sa stiu cum gindeste Dumnezeu, restul sint detalii fara importanta."
- "Nu poti acuza gravitatia cind dragostea te doboara."
- "Nu stiu cum se face ca toti ma iubesc, dar nimeni nu ma intelege."
- "Nu incerca sa fii un om de succes, ci un om de valoare."
- "Imaginatia e mai importanta decit cunoasterea."
- "Exista lucruri care sint imposibil de realizat, pina cind vine cineva care nu stie acest lucru si le realizeaza."
*
Miine, voi implini o luna de existenta in spatiul virtual. Ma gindesc sa cumpar o savarina in chip de tort, sa tai o luminare 1/12, si pina se va stinge, sa iau o decizie. Voi vedea!
*
Ben Ungar.
Pe la inceputul secolului XX, Enstein, cutreiera Europa, (intr-un Ford patratos, banuiesc), drept invitatul marilor academii europene, unde, urma sa explice oamenilor de stiinta ai vremii despre noua lui teorie a relativitatii, nestiuta de nimeni atunci, dar cunoscuta de aprope toti azi (?!). Cum era si firesc, avea un sofer de care-l legau ani de prietenie, si care cu piosenie ii urmarea cursurile tinute , si, cu timpul, mnemotic, retinuse fotografic ecuatiile complexe srise de Enstein in aulele respectivelor academii. Mai exista un amanunt; semanau izbitor fizic. Grija pentru chip si freza nu erau deloc grijile lor prioritare. De aici, conotatia ghidusa a intimplarii care merita citita, de cei care nu o stiu. Obosit, in drumul lor spre o noua destinatie, Enstein spune soferului;
- Stii ce cred ?
-Nu.
-Ma simt obosit, dragul meu Martz, asa ca te rog sa tii tu cursul. Nu-ti fie teama, eu voi cucai in culise si daca te incurci, iti voi arata scris pe-o foaie ce trebuie sa scrii.
-Da. Bine. (Se pare ca era o persoana greu de contrazis, din moment ce nici stiinta conteporana nu-si permite asa ceva!)
Totul bine si frumos, cind dupa doua ore chinuitoare pentru Martz, care fara greseala insiruise pe tabla tot, se pregatea sa se retraga, se simtea eliberat. Un om de stiinta, din sala se ridica, si politicos se adresa "domnului profesor";
- Domnule profesor, cosider ca la puctul "c" al teoriei dvs. exista o inadvertenta care se cere lamurita!
- Asculta domnule, zise Martz, nu am timp de pierdut cu amanunte! Mai ales cind e vorba de chestii elementare! Pentru detalii aveti la dipozitie soferul meu! Vin-o ma aici! Enstein ametit de somn, intra la tabla...
*
Situat intre Dumnezeu si inima, omul Enstein, nu era deloc lipsit de umor si sensibilitate. Exemple; da.Unele chiar cu dedicatie;
- "Vreau sa stiu cum gindeste Dumnezeu, restul sint detalii fara importanta."
- "Nu poti acuza gravitatia cind dragostea te doboara."
- "Nu stiu cum se face ca toti ma iubesc, dar nimeni nu ma intelege."
- "Nu incerca sa fii un om de succes, ci un om de valoare."
- "Imaginatia e mai importanta decit cunoasterea."
- "Exista lucruri care sint imposibil de realizat, pina cind vine cineva care nu stie acest lucru si le realizeaza."
*
Miine, voi implini o luna de existenta in spatiul virtual. Ma gindesc sa cumpar o savarina in chip de tort, sa tai o luminare 1/12, si pina se va stinge, sa iau o decizie. Voi vedea!
*
Ben Ungar.
marți, 1 februarie 2011
Noua ordine.
Conform noii legi - "Necesitatea formei contrase" - totul, dar absolut totul, de la institutii publice, sedii politice, primarii si chiar sali de sport, aveau sa poarte denumiri abreviate, si, pentru a impinge pina la perfectiune masura luata, chiar si abrevierile trebuiau scrise cu litere mici, arial, 10, fara B. Economiile calculate de un expert erau uriase; 0,3w/imprimanta (cu laser), mii de coli format A4 economisite si cite si mai cite...Propunerea ca pensionarilor sa le fie interzis accesul la hirtie igienica, fu primita cu aplauze. Ei, sustinea cel cu propunerea, aveau din partea statului cupoanele de pensie, hirtie data de stat gratuit. Un impozit de cupon s-ar impune...
Noua lege era considerata deasupra constitutiei, deoarece fusese aprobata prin ordonanta guvernamentala, si, cum spuneau autorii avea sa schimbe fundamental nivelul de trai al multimii tacilor, tacii fiind denumirea abreviata data poporului tacut din spatiul carpato-danubian.
Se impunea o limita. Si pe buna dreptate. Alesul, primul tac al tarii nu putea fi numit simplu - tac. Nu! Dupa lungi dezbateri, s-a convenit - BUTAC. Notiunea impletea prin subliminalul indus atit ierarhia primilor doi mari conducatori cit si o apropiere de cei condusi - tacii.Unde pui ca avea si rezonante istorice. In treacat fie spus, interventia ospatarului de la palatul prezidential fu considerata perfect justificata. El sugera ca un ordin dat Academiei Romine de a scote din dex-ul limbii cuvintul butac, ar elimina multe confuzii de nedorit. Avea sa fie avansat pe loc, cu prima medalie alata la indemina. In toiul dezbaterilor,au fost admise doua amendamente;
- legalizarea vinzarii laptelui de mama.
- scumpirea piinii cu conditia (de bun simt) ieftinirii manusilor de box.
In rest, de la presedinti de consilii judetene la primari, prin aproximari succesive si ajustari s-a ajuns la - pritaci. Simplu. Urmarile nu se vor lasa asteptate. Da. Se pasea hotarit spre prosperitate.Noi, tacii nu puteam intelege.
*
Vom vedea, apelind la bunavointa dvs. cum se va desfasura o sedinta cu pritacul municipiului nostru. Frumoasa, moralizatoare si instructiva.
*
Ben Ungar.
Noua lege era considerata deasupra constitutiei, deoarece fusese aprobata prin ordonanta guvernamentala, si, cum spuneau autorii avea sa schimbe fundamental nivelul de trai al multimii tacilor, tacii fiind denumirea abreviata data poporului tacut din spatiul carpato-danubian.
Se impunea o limita. Si pe buna dreptate. Alesul, primul tac al tarii nu putea fi numit simplu - tac. Nu! Dupa lungi dezbateri, s-a convenit - BUTAC. Notiunea impletea prin subliminalul indus atit ierarhia primilor doi mari conducatori cit si o apropiere de cei condusi - tacii.Unde pui ca avea si rezonante istorice. In treacat fie spus, interventia ospatarului de la palatul prezidential fu considerata perfect justificata. El sugera ca un ordin dat Academiei Romine de a scote din dex-ul limbii cuvintul butac, ar elimina multe confuzii de nedorit. Avea sa fie avansat pe loc, cu prima medalie alata la indemina. In toiul dezbaterilor,au fost admise doua amendamente;
- legalizarea vinzarii laptelui de mama.
- scumpirea piinii cu conditia (de bun simt) ieftinirii manusilor de box.
In rest, de la presedinti de consilii judetene la primari, prin aproximari succesive si ajustari s-a ajuns la - pritaci. Simplu. Urmarile nu se vor lasa asteptate. Da. Se pasea hotarit spre prosperitate.Noi, tacii nu puteam intelege.
*
Vom vedea, apelind la bunavointa dvs. cum se va desfasura o sedinta cu pritacul municipiului nostru. Frumoasa, moralizatoare si instructiva.
*
Ben Ungar.
marți, 25 ianuarie 2011
Banutul de arama.
Viata, pentru Esop, cu siguranta a fost un chin. Ne-o spune istoria. Dar aceeasi istorie nu-i poate contesta inteligenta sclipitoare caruia mileniile trecute n-au facut decit sa-i sporeasca stralucirea. Si poate nu prin fabulele ramase de la el, ci prin persuasiunea cu care si-a tratat contemporanii, predispusi tot timpul sa-l umileasca pentru vestita lui uritenie, inutil de descris aici. Ar trebui probabil sa invatam de la el ca nu nervii incendiati, nu replici aruncate spontan, si nici spada, cutitul, sau pistolul rezolva situatiile in care te simti injosit. N-am invatat aproape nimic. S-ar spune chiar ca am invatat noi tehnici de-a umili; trintim telefonul in plina conversatie, blocam conturi bancare, si, cum se spune ca am fi evoluat, sfidam multimi de oameni umili, parcindu-ne jeep-urile in locuri nepermise muritorilor de rind. Si mai sint exemple, slava Domnului...Aici imaginatia n-are limite...
*
Scapat de sclavie, Esop, ajuns om liber, satul de ironiile celor din frumoasa Efigie, se indrepta cufundat in gindurile lui spre baia publica. Acolo primit cum se astepta, nu zice nimic si dupa citeva ore, ajunge in sfirsit la rind. Tratat ca un animal, suporta in tacere prosoapele rupte, sapunurile rau mirositoare si apa rece. La plecare multumeste efebilor si spre surprinderea lor le lasa, drept plata un ban mare de aur. Uimiti, acestia se priveau nedumeriti, reprosindu-si purtarea. Nu dupa mult timp, Esop vine la baia publica unde este primit regeste. Apa calda, prosoape moi, amestecuri placut mirositoare...La plecare, spre consternarea celor ce l-au servit lasa un banut de arama! Bineinteles e oprit si intrebat cu nedumerire - de ce?-. Raspunsul, domol rostit dar prompt;
- Ce e greu de inteles? Banul de aur platit atunci a fost pentru azi. Cel de arama de astazi pentru data trecuta!
*
Am un pumn de banuti de arama. Ciudat e ca n-am suparat pe nimeni...
Ben Ungar.
*
Scapat de sclavie, Esop, ajuns om liber, satul de ironiile celor din frumoasa Efigie, se indrepta cufundat in gindurile lui spre baia publica. Acolo primit cum se astepta, nu zice nimic si dupa citeva ore, ajunge in sfirsit la rind. Tratat ca un animal, suporta in tacere prosoapele rupte, sapunurile rau mirositoare si apa rece. La plecare multumeste efebilor si spre surprinderea lor le lasa, drept plata un ban mare de aur. Uimiti, acestia se priveau nedumeriti, reprosindu-si purtarea. Nu dupa mult timp, Esop vine la baia publica unde este primit regeste. Apa calda, prosoape moi, amestecuri placut mirositoare...La plecare, spre consternarea celor ce l-au servit lasa un banut de arama! Bineinteles e oprit si intrebat cu nedumerire - de ce?-. Raspunsul, domol rostit dar prompt;
- Ce e greu de inteles? Banul de aur platit atunci a fost pentru azi. Cel de arama de astazi pentru data trecuta!
*
Am un pumn de banuti de arama. Ciudat e ca n-am suparat pe nimeni...
Ben Ungar.
luni, 24 ianuarie 2011
Cum sa-ti alungi cititorii.
Incerci, uneori cu disperare sa te detasezi de cotidianul mizer impregnat de grobieni cu veleitati de sfatuitori, unii ajunsi chiar sa ne conduca. Mil. Noroi. Noroiul e compact, uniform si nu admite decit o dimensiune - platul. Probabil de aici deriva platidudinea. Nimic si nimeni nu are voie sa-si doreasca dreaptul de-a se ridica putin. Esti tras inapoi cu brutalitate. Apare in mod legitim un sentiment de frustrare. Unii il resimt cind se trezesc izbiti de realitatea dureroasa si certa, pusi in situatia de-a trai cu mult sub nivelul unui puscarias de rind, de care vezi Doamne, trebuie avut mare grija. Ma gindesc la puscarii ca la o pepiniera de viitoare cadre, de nadejde si mai ales de conducere...De ce nu! Si mai sint consecinte. Grele. Am ajuns o natiune in care nu compasiunea ci orgoliul si egoismul devin normalitate. Ce lipsit de sens imi pare acum ce spunea Malraux! - "Orice durere se poate shimba in valoare". Da domnule Malraux suntem al dracului de valorosi. Demult nu-l mai cred. Si ma intreb, cit de stupefiat ar fi Montaigne, privindu-ne.Ar mai scrie oare "Conditia umana"? Un penibil "i" mic, pus unde trebuie ar fi o masura reparatorie...Am ajuns sa confundam trasaturi profund umane in defecte; prietenia sincera e privita cu suspiciune, cu convingerea ca se urmareste un "ceva", o discutie normala poate deveni brusc, din senin, un prilej de schimburi de ironii rautaciose, generozitatea adesea confundata cu dementa. Nu mai incape nici un fel de de compasiune. La ce-ar ajuta? Ne-am compatimi unii pe altii. Si...?
Ben Ungar.
Ben Ungar.
duminică, 23 ianuarie 2011
Cum ucidem timpul liber.
Elegia, in peceptia mea e o forma de exprimare, muzicala, (aici literara) premergatoare recviemului. Muzica de sorginte baroca, predestinata meditatiei...Ei, uite ca nu-i asa! Avea sa ma convinga poetul national M.Cartarescu, (in rostire prezidentiala Cartarascu), ca la fel de bine, ambianta indusa de elegie, mai ales de "Mica elegie", creatia numitului poet, nu te impiedica cu nimic sa tragi o batuta, sirba, hora sau ce-o ti-o mai da prin cap daca ai nefericita inspiratie sa citesti poezia. Inceputul e grandios;
"Mica elegie"
iubeste-ma,pentru ca si eu te iubesc
tin la tine, pentru ca si eu tin la tine
soarele e galben, cerul e albastru, norii sint
albastru deschis
deci, draga, sa ne bucuram de viata
Initial, mi-am propus sa ma dedic framintarii, pentru ca nu te poti apropia asa netam-nesam, de o asemenea cugetare, care in mod deliberat dispretuieste forma! Aici e numai cuget! Nu-mi ramine decit s-o narez prin perceptia mea. Vine cam asa;
- Fa! Pune mina de ma iubeste ca n-am timp de pierdut! Tin la tine de ma gasesc toti dracii, chiar de 2 ori!
(Urmeaza argumentatia, incontestabila cum ca soarele e galben, cerul albastru si norii difera putin de cer; -
- irefutabile argumente! Am si verificat - chiar asa-i!).
Deci, mai draga, treci la treaba!
Brusc, izbit de muza, scrie;
... pina nu se rupe funia de argint,
pina nu se sfarma vasul de aur...
Mai ca l-as intelege! Nu-i deloc placut sa faci dragoste intr-un hamac alecarui funii se rup, fie ele si de argint, sa cazi gramada peste un vas, fie el si de aur, stiut fiind ca aurul se sfarma, uite-asa...Obosit probabil de ezitarile iubitei, revine in spatiul material, unde ne spune noua naucilor de rand, minuni neobservate de noi;
cimpiile sint verzi, soselele sint prafuite,
dealurile sint aurii, viaductele de caramizi respira
tu esti o fata buna la sfirsit de concediu
mama ta e o femeie de treaba.
Vioi poetul nostru! Evident nu are timp de pierdut; la urma urmei e un mic chef de sambata - duminica, unde mama ei se pare ca a avut un aport substatial (vom vedea)...
Prudent, constient de valoarea lui nationala si internationala, dupa ce biata coechipiera (ar fi incorect s-o numim iubita) accepta conjuctura si evidentele, este sfatuita sa nu-l raneasca si sa termine dracului cu muscatul pernei, cu idei legate de maritis c-o stie el pe ea si n-are chef de amor cu pandalii.Nu credeti;
sa nu dai friu liber agresivitatii din tine
nu te gindi neaparat la maritis, lasa lucrurile sa curga,
iar cind faci dragoste, nu te gindi ca faci dragoste.
Corect! Stiut fiind ca in timp ce faci dragoste e mult mai indicat sa-ti calculezi, de exemplu facturile!
m-am saturat de amoruri cu pandalii...
cred ca tu ai avut experiente din astea:
muscatul pernei, ore si ore de tenis ca sa uiti...
telefoanele la care tremuri ca pus in priza...
s-au dus dracului
zilele astea, s-a dus psihi-un, coritaki-un...
Cu telefoanele, il cred. A patit-o si eu. Dar n-am indrazneala sa penetrez ezotericul psihi-un si al coritaki-un. Rolul mamei ni se releva in toata splendoare lui - finantarea, fie ea si de-o saorma;
deci iubeste-ma, pentru ca si eu te iubesc,
tin la mine, pentru ca si eu tin la la tine,
si chiar daca n-avem bani deocamdata, sa ne bucuram de placerea
de a iubi, sa ne grabim sa traim.
...pina nu se rupe funia de argint,
pina nu se sfarma vasul de aur...
Unde esti Doamne, N. Stanescu sa vezi...Elegiile tale...
Simt nevoia crincena sa fac ceva...sa curat cartofi, orice...
Ma incearca groaza. Sa nu urmeze "Leventulul" - ului,
o noua creatie - "Padentul".
Ben Ungar.
joi, 20 ianuarie 2011
Frumoasei L...
Cu cat tmp in urma, n-ar fi atat de interesant de spus, dar totusi sa fie 2 -3 ani de atunci...Locul trebuie precizat. Exista undeva in muntii care inghesuie orasele Vaii Jiului, o cabanuta aruncata pe la 1400 m, care are un singurul scop. Sa duca schiorii la 1700m. De acolo...treaba lor! Impartita in doua, cabanuta avea inghesuite in ea instalatia care misca teleschiul despartita de un perete din lemn de brad (Doammne, ce frumos miroase bradul!), care mai lasa un spatiu mic, cam 3/2m, unde isi disputau locul o soba de caramida, o masuta, si doua canapele (pretentios numite asa), unde noi cei de-ai casei ramaneam peste noapte, cate unul sa ne odihnim... E firesc! Nu-ti arde sa cobori noaptea pe schiuri 8 km. numai cu lumina zgarcita a frontalei, acasa, prin padure. Si; - - Era o dimineata de iarna, minunata! Un cer de sticla azuriu, nepatat de nici un nor, anunta un soare vioi care facea imposibil de suportat privitul zapezii. Se arata o zi grea (pentru noi), si cum altfel , minunata petru turisti. Era si sambata.
Fiecare cu treba lui. Noi cu patrula pe partie, imbarcare...Toate bune si frumoase, pana pe la ora 10, cand, alarmat de scrasnetul unei cristiane facute periculos de aproape de usa cabanutei, ies sa vad ce se-ntampla! In fata mea, dezinvolt, sprijinita-n betele de schi o femeie, 30 -35 de ani, imbracata intr-un costum alb imculat , ma privea zambind (in chip de scuza,banuiesc), si dupa ce ne-am scanat reciproc pret de cateva secunde, o aud spunandu-mi;
- Nu vrei o gura? Nedumerit si oarecum surprins, o priveam chinuindu-se sa scoata din buzunarul costumului de schi o butelie mica metalica, curbata, pe care o tinea intinsa in directia mea.
- Multumesc, dar... (Refuzam, nu din politete, dar sfanta logica imi spunea ca nu poate avea bere intr-o chestie asa mica.)
- Nu, nu beau tarii!
-Ma simt penibil!...
Duc butelia la gura si i-o dau inapoi.
Dupa nici un sfert de ora, iarasi...De data asta aveam langa mine un coleg, caruia oferta i se paruse irezistibila, drept pentru care goli toata bautura. Aveau sa mai vina.
- Nu-i nimic, zice. Mai am!
Incep sa fiu nedumerit si de ce sa n-o spun, ingrijorat. Sa nu cada, sa nu pateasca ceva...Si, ma intrebam de unde "mai are" din moment ce ea urca?!
Imi schimb haina rosie cu numele firmei pe ea, ma imbarc si in urma ei si la debarcare o urmaresc discret. La nici 10m avea ingropata in zapada un pet din care-si refacea stocul... Cobor rapid, revin la costumatia initiala, si...o urmaresc discret. La ultima coborare, 10 sa fi fost, cade in fund in fata cabanei.
- Ai obosit? - intreb -
- Da, si nici chef sa cobor unde sunt cazata nu am. Ai ceva de macare aici?
- Sigur. Te rog!
- Ce ai pe-aici?
- Supa instant, oua, ceva salam...
- Rasfat! Gatesc eu, tu fa-ti treaba!
Aveam senzatia ca ne stim de-o viata.
Dupa un timp imi face semn cu mana din usa sa intru. Vad masa pregatita cu grija in timp ce ma studia atent, sa-mi vada reactiile. Gasise in dulapiorul cu mancare doua doze de bere, pe care le asezase pe masa, dupa reguli numai de ea stiute. Am servit amandoi prinzul (cat era).
- Ma cheama L... (Delibarat, am lasat-o pe ia sa orice initiativa.)
- Ben.
- Acum cobor dar voi reveni pe la ora 3 si vreau sa schiez si pe nocturna! Bine? Pa!
Restul zilei s-a scurs normal cu intreruperi mici, insignifiante. Asa si pe nocturna. La 23 oprim mustaria, eu raman singur noaptea, salut, salut, colegii pleaca. Imi pregatesc patul, lovesc perna cu ambele palme (asa am vazut eu ca se face), pun lemne in soba si cand dau sa intru in sacul de dormit aud batai in usa...
- Gata? Ati oprit? Pot sa intru, sunt uda toata!
Era L...!
Intra, isi aranjeaza schiurile meticulos, si fuge direct la soba. Se incalzea la maini. Eu putin incurcat, o intreb de ce nu coboara la cabana mare pana mai e nocturna pe teleschiul 3, imi raspunde pe un ton fara echivoc ca n-o chema nimic acolo, si, daca nu ma simt deranjat (cu litere mari mi-a spus "deranjat"), din cate observa ea un pat e liber. Raspund -da - si, ma roaga sa o ajut sa-si dea jos claparii. Scapa si de costumul de schi, il pun sa se usuce, si ramane in niste pantalonasi scurti si-un tricou alb pe ea.
- Facem un ceai? Nu mai era vorba de nici un raspuns, stia deja ce si cum, intrebare strict formala.
Sorbind ceaiul fierbinte, ne studiam exhibati, fara urma de falsa pudoare. Atunci am vazut cat era de frumoasa. Parul negru tuns in chip de cascuta, incadra doi ochi nefiresc de mari si cu o culoare greu de definit; ceva intre verde - albastru, gura exact desenata...
Plutea in aer un miros placut de catastrofa...
Ii fac patul, ii dau doua paturi. O rog sa mai puna pe ea un pulover de lana ca se va face frig spre dimineata, nu vrea, eu nu mai spun decat "noapte buna!", ea la fel, sting lumina si dupa un timp urmaream jocurile umbrelor pe tavan, ebose micatoare a focului din soba...
Brusc, dupa nici 10 minute, sare din pat si vine langa patul meu, intrebandu-ma;
- Punem de-un 37,5 grade impreuna? Simt ca inghet singura!
- Sa nu transpiram! ii raspund. Rade. Pentru prima oara. Un ecou in mine; "singura".
Vorbim de umbrele de pe tavan, de norii cerului de tipare aleatorii...A adormit. Initial ma strangea de mijloc dupa care s-a intors in somn rapusa de aerul tare de munte. Eram ca doua lingurite. Ma simteam responsabil... Sa-i fie cald. Obosit, spre dimineata am adormit.
Dimineata m-am trezit, un miros de cafea, L... ma privea, stand pe patul ei, gata echipata de schii.
- Plec. Multumesc.
Si pana sa-i raspund, m-am trezit strans cu putere in brate. La fel de brusc s-a intors, evita sa-i vad fata, si-a plecat. Am inteles ca nu mai trebuia facut absolut nimic. Orice gest ar fi distrus tot.
N-am mai vazut-o de atunci...
Ben Ungar. (Nu m-am mai ostenit cu diacritice)
Fiecare cu treba lui. Noi cu patrula pe partie, imbarcare...Toate bune si frumoase, pana pe la ora 10, cand, alarmat de scrasnetul unei cristiane facute periculos de aproape de usa cabanutei, ies sa vad ce se-ntampla! In fata mea, dezinvolt, sprijinita-n betele de schi o femeie, 30 -35 de ani, imbracata intr-un costum alb imculat , ma privea zambind (in chip de scuza,banuiesc), si dupa ce ne-am scanat reciproc pret de cateva secunde, o aud spunandu-mi;
- Nu vrei o gura? Nedumerit si oarecum surprins, o priveam chinuindu-se sa scoata din buzunarul costumului de schi o butelie mica metalica, curbata, pe care o tinea intinsa in directia mea.
- Multumesc, dar... (Refuzam, nu din politete, dar sfanta logica imi spunea ca nu poate avea bere intr-o chestie asa mica.)
- Nu, nu beau tarii!
-Ma simt penibil!...
Duc butelia la gura si i-o dau inapoi.
Dupa nici un sfert de ora, iarasi...De data asta aveam langa mine un coleg, caruia oferta i se paruse irezistibila, drept pentru care goli toata bautura. Aveau sa mai vina.
- Nu-i nimic, zice. Mai am!
Incep sa fiu nedumerit si de ce sa n-o spun, ingrijorat. Sa nu cada, sa nu pateasca ceva...Si, ma intrebam de unde "mai are" din moment ce ea urca?!
Imi schimb haina rosie cu numele firmei pe ea, ma imbarc si in urma ei si la debarcare o urmaresc discret. La nici 10m avea ingropata in zapada un pet din care-si refacea stocul... Cobor rapid, revin la costumatia initiala, si...o urmaresc discret. La ultima coborare, 10 sa fi fost, cade in fund in fata cabanei.
- Ai obosit? - intreb -
- Da, si nici chef sa cobor unde sunt cazata nu am. Ai ceva de macare aici?
- Sigur. Te rog!
- Ce ai pe-aici?
- Supa instant, oua, ceva salam...
- Rasfat! Gatesc eu, tu fa-ti treaba!
Aveam senzatia ca ne stim de-o viata.
Dupa un timp imi face semn cu mana din usa sa intru. Vad masa pregatita cu grija in timp ce ma studia atent, sa-mi vada reactiile. Gasise in dulapiorul cu mancare doua doze de bere, pe care le asezase pe masa, dupa reguli numai de ea stiute. Am servit amandoi prinzul (cat era).
- Ma cheama L... (Delibarat, am lasat-o pe ia sa orice initiativa.)
- Ben.
- Acum cobor dar voi reveni pe la ora 3 si vreau sa schiez si pe nocturna! Bine? Pa!
Restul zilei s-a scurs normal cu intreruperi mici, insignifiante. Asa si pe nocturna. La 23 oprim mustaria, eu raman singur noaptea, salut, salut, colegii pleaca. Imi pregatesc patul, lovesc perna cu ambele palme (asa am vazut eu ca se face), pun lemne in soba si cand dau sa intru in sacul de dormit aud batai in usa...
- Gata? Ati oprit? Pot sa intru, sunt uda toata!
Era L...!
Intra, isi aranjeaza schiurile meticulos, si fuge direct la soba. Se incalzea la maini. Eu putin incurcat, o intreb de ce nu coboara la cabana mare pana mai e nocturna pe teleschiul 3, imi raspunde pe un ton fara echivoc ca n-o chema nimic acolo, si, daca nu ma simt deranjat (cu litere mari mi-a spus "deranjat"), din cate observa ea un pat e liber. Raspund -da - si, ma roaga sa o ajut sa-si dea jos claparii. Scapa si de costumul de schi, il pun sa se usuce, si ramane in niste pantalonasi scurti si-un tricou alb pe ea.
- Facem un ceai? Nu mai era vorba de nici un raspuns, stia deja ce si cum, intrebare strict formala.
Sorbind ceaiul fierbinte, ne studiam exhibati, fara urma de falsa pudoare. Atunci am vazut cat era de frumoasa. Parul negru tuns in chip de cascuta, incadra doi ochi nefiresc de mari si cu o culoare greu de definit; ceva intre verde - albastru, gura exact desenata...
Plutea in aer un miros placut de catastrofa...
Ii fac patul, ii dau doua paturi. O rog sa mai puna pe ea un pulover de lana ca se va face frig spre dimineata, nu vrea, eu nu mai spun decat "noapte buna!", ea la fel, sting lumina si dupa un timp urmaream jocurile umbrelor pe tavan, ebose micatoare a focului din soba...
Brusc, dupa nici 10 minute, sare din pat si vine langa patul meu, intrebandu-ma;
- Punem de-un 37,5 grade impreuna? Simt ca inghet singura!
- Sa nu transpiram! ii raspund. Rade. Pentru prima oara. Un ecou in mine; "singura".
Vorbim de umbrele de pe tavan, de norii cerului de tipare aleatorii...A adormit. Initial ma strangea de mijloc dupa care s-a intors in somn rapusa de aerul tare de munte. Eram ca doua lingurite. Ma simteam responsabil... Sa-i fie cald. Obosit, spre dimineata am adormit.
Dimineata m-am trezit, un miros de cafea, L... ma privea, stand pe patul ei, gata echipata de schii.
- Plec. Multumesc.
Si pana sa-i raspund, m-am trezit strans cu putere in brate. La fel de brusc s-a intors, evita sa-i vad fata, si-a plecat. Am inteles ca nu mai trebuia facut absolut nimic. Orice gest ar fi distrus tot.
N-am mai vazut-o de atunci...
Ben Ungar. (Nu m-am mai ostenit cu diacritice)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)