Nu-i nevoie sa deslusiti in povestioara ce urmeaza, intelesuri tainice, sau subtilitati ascunse intelegerii . Cine are bunavointa s-o citeasca va intelege ca de fapt e istoria banala a unui catel. Unul care, pentru bucatica lui de hrana, era nevoit sa trudeasca din greu, mai ales noaptea. Catel cu lant, in curtea unui gospodar, cu sarcini bine stiute cum ar fi izgonitul unei vulpi flaminde din preajma cotetului de gaini, sau tambalaul necesar cind un strain se apropia de gospodaria stapinului. Cu cotoiul casei, ajunsese la un compromis. - Nu ne apropiem unul de altul, ca iasa cu scintei. Era fericit cu bucatica de libertate pe care i-o oferea lantul legat de cusca. 2 - 3 m. De fapt nu stia ca pamintul poate fi mai mare. Crescuse de mic asa. Si era fericit. Nu stia.
Dupa o iarna grea, incepuse sa simnta mirosul primaverii, si, se pare ca-l bucura. Paturica si mina de paie pusa de stapin in cusca, nu-l ajutasera prea mult sa invinga frigul iernii. Oricum isi spunea (in mintea lui, desigur) ca ce-i mai greu, trecuse. Si chiar era asa. Incet, gradina gospodarului prindea viata, odata cu verdeata si cele necesare puse de acesta in pamint. Cu timpul, incet si timid, un vrej de verdeata, cu un mugur de floare in virf, se strecura cu indirjire printre scindurile custii. - Ce frumos!- gindi catelul! Uite un firicel de viata si-n cusca mea! Timpul trecea. din floarea vrejului, se itea un bob mic si galben, cit un bob de fasole. Era fericit. Simtea ca are ceva viu linga el. Singura lui dilema era simpla - nu latra! Da nu-i nimic!
*
Spre sfisitul verii, spre nedumerirea lui, incepu sa-si dea seama ca nu mai prea avea loc in cusca. Bobul mic si galben, pe care-l primise cu toata inima lui de catel sa stea impreuna, se dovedi a fi un bostan zdravan care crestea pezi ce trece...Pina cind, toamna, se vazu nevoit sa doarma afara, in ploile reci ce nu se mai opreau.
Bolnav, dupa putin timp, stapinul lui il gasi mort, linga cusca...
- A murit catelul! spuse acesta sotiei.
- Pai ce sa facem! Cine stie...Vezi ingroapa-l undeva, printr-o vaioaga. Om gasi altul!
In timp ce-l lua de linga cusca, uimit, striga neveste-sii;
- Uite! Ce dovleac mare si frumos am gasit! Asa ceva mai rar! Ce noroc...
*
Sa fie vreo morala in toata treaba asta? Ma intreb asta, gindindu-ma la multe...La oamenii pe care-i acceptam linga noi, la fiinte de care te apropii poate prea deschis, la Petre Roman pot sa ma gindesc, la cum am acceptat usor sa ne incredintam destinele unui vrej, initial jovial si plin de bunavointa...Si pina la urma la ce nu ma pot gindi...
Ben Ungar.
