marți, 25 ianuarie 2011

Banutul de arama.

         Viata, pentru Esop, cu siguranta a fost un chin. Ne-o spune istoria. Dar aceeasi istorie nu-i poate contesta inteligenta sclipitoare caruia mileniile trecute n-au facut decit sa-i sporeasca stralucirea. Si poate nu prin fabulele ramase de la el, ci prin persuasiunea cu care si-a tratat contemporanii, predispusi tot timpul sa-l umileasca pentru vestita lui uritenie, inutil de descris aici. Ar trebui probabil sa invatam de la el ca nu nervii incendiati, nu replici aruncate spontan, si nici spada, cutitul, sau pistolul  rezolva situatiile in care te simti injosit. N-am invatat aproape nimic. S-ar spune chiar ca am invatat noi tehnici de-a umili; trintim telefonul in plina conversatie, blocam conturi bancare, si, cum se spune ca am fi evoluat, sfidam multimi de oameni umili, parcindu-ne jeep-urile in locuri nepermise muritorilor de rind. Si mai sint exemple, slava Domnului...Aici imaginatia n-are limite...
                                            *

        Scapat de sclavie, Esop, ajuns om liber, satul de ironiile celor din frumoasa Efigie, se indrepta cufundat in gindurile lui spre baia publica. Acolo primit cum se astepta, nu zice nimic si dupa citeva ore, ajunge in sfirsit la rind. Tratat ca un animal, suporta in tacere  prosoapele rupte, sapunurile rau mirositoare si apa rece. La plecare multumeste efebilor si spre surprinderea lor le lasa, drept plata un ban mare de aur. Uimiti, acestia se priveau nedumeriti, reprosindu-si purtarea. Nu dupa mult timp, Esop vine la baia publica unde este primit regeste. Apa calda, prosoape moi, amestecuri placut mirositoare...La plecare, spre consternarea celor ce l-au servit lasa un banut de arama! Bineinteles e oprit si intrebat cu nedumerire - de ce?-. Raspunsul, domol rostit dar prompt;
      - Ce e greu de inteles? Banul de aur platit atunci a fost pentru azi. Cel de arama de astazi pentru data trecuta!
                                               *

         Am un pumn de banuti de arama. Ciudat e ca n-am suparat pe nimeni...





                                                           Ben Ungar.
       

       

luni, 24 ianuarie 2011

Cum sa-ti alungi cititorii.

      Incerci, uneori cu disperare sa te detasezi de cotidianul mizer impregnat de grobieni cu veleitati de sfatuitori, unii ajunsi chiar sa ne conduca. Mil. Noroi. Noroiul e compact, uniform si nu admite decit o dimensiune - platul. Probabil de aici deriva platidudinea. Nimic si nimeni nu are voie sa-si doreasca dreaptul de-a se ridica putin. Esti tras inapoi cu brutalitate. Apare in mod legitim un sentiment de frustrare. Unii il resimt cind se trezesc izbiti de  realitatea dureroasa si certa,  pusi in situatia de-a trai cu mult sub nivelul unui puscarias de rind, de care vezi Doamne, trebuie avut mare grija. Ma gindesc la puscarii ca la o pepiniera de viitoare cadre, de nadejde si mai ales de conducere...De ce nu! Si mai sint consecinte. Grele. Am ajuns o natiune in care nu compasiunea ci orgoliul si egoismul devin normalitate. Ce lipsit de sens imi pare acum ce spunea  Malraux! - "Orice durere se poate shimba in valoare". Da domnule Malraux suntem al dracului de valorosi. Demult nu-l mai cred. Si ma intreb, cit de stupefiat ar fi Montaigne, privindu-ne.Ar mai scrie oare "Conditia umana"? Un penibil "i" mic, pus unde trebuie ar fi o masura reparatorie...Am ajuns sa confundam trasaturi profund umane in defecte; prietenia sincera e privita cu suspiciune, cu convingerea ca se urmareste un "ceva", o discutie normala poate deveni brusc, din senin, un prilej de schimburi de ironii rautaciose, generozitatea adesea confundata cu dementa. Nu mai incape nici un fel de de compasiune. La ce-ar ajuta? Ne-am compatimi unii pe altii. Si...?


                                           Ben Ungar.

duminică, 23 ianuarie 2011

Cum ucidem timpul liber.

Elegia, in peceptia mea e o forma de exprimare, muzicala, (aici literara) premergatoare recviemului. Muzica de sorginte baroca, predestinata meditatiei...Ei, uite ca nu-i asa! Avea sa ma convinga poetul national M.Cartarescu, (in rostire prezidentiala Cartarascu), ca la fel de bine, ambianta indusa de elegie, mai ales de "Mica elegie", creatia numitului poet, nu te impiedica cu nimic sa tragi o batuta, sirba, hora sau ce-o ti-o mai da prin cap daca ai nefericita inspiratie sa citesti poezia. Inceputul e grandios;

"Mica elegie"

iubeste-ma,pentru ca si eu te iubesc
tin la tine, pentru ca si eu tin la tine
soarele e galben, cerul e albastru, norii sint
albastru deschis
deci, draga, sa ne bucuram de viata

Initial, mi-am propus sa ma dedic framintarii, pentru ca nu te poti apropia asa netam-nesam, de o asemenea cugetare, care in mod deliberat dispretuieste forma! Aici e numai cuget! Nu-mi ramine decit s-o narez prin perceptia mea. Vine cam asa;

- Fa! Pune mina de ma iubeste ca n-am timp de pierdut! Tin la tine de ma gasesc toti dracii, chiar de 2 ori!
(Urmeaza argumentatia, incontestabila cum ca soarele e galben, cerul albastru si norii difera putin de cer; -
- irefutabile argumente! Am si verificat - chiar asa-i!).
Deci, mai draga, treci la treaba!
Brusc, izbit de muza, scrie;

... pina nu se rupe funia de argint,
pina nu se sfarma vasul de aur...


Mai ca l-as intelege! Nu-i deloc placut sa faci dragoste intr-un hamac alecarui funii se rup, fie ele si de argint, sa cazi gramada peste un vas, fie el si de aur, stiut fiind ca aurul se sfarma, uite-asa...Obosit probabil de ezitarile iubitei, revine in spatiul material, unde ne spune noua naucilor de rand, minuni neobservate de noi;


cimpiile sint verzi, soselele sint prafuite,
 dealurile sint aurii, viaductele de caramizi respira
tu esti o fata buna la sfirsit de concediu
mama ta e o femeie de treaba.

Vioi poetul nostru! Evident nu are timp de pierdut; la urma urmei e un mic chef de sambata - duminica, unde mama ei se pare ca a avut un aport substatial (vom vedea)...
Prudent, constient de valoarea lui nationala si internationala, dupa ce biata coechipiera (ar fi incorect s-o numim iubita) accepta conjuctura si evidentele, este sfatuita sa nu-l raneasca si sa termine dracului cu muscatul pernei, cu idei legate de maritis c-o stie el pe ea si n-are chef de amor cu pandalii.Nu credeti;

sa nu dai friu liber agresivitatii din tine
nu te gindi neaparat la maritis, lasa lucrurile sa curga,
iar cind faci dragoste, nu te gindi ca faci dragoste.

Corect! Stiut fiind ca in timp ce faci dragoste e mult mai indicat sa-ti calculezi, de exemplu facturile! 

m-am saturat de amoruri cu pandalii...
cred ca tu ai avut experiente din astea:
 muscatul pernei, ore si ore de tenis ca sa uiti...
telefoanele la care tremuri ca pus in priza...
s-au dus dracului
zilele astea, s-a dus psihi-un, coritaki-un...

Cu telefoanele, il cred. A patit-o si eu. Dar n-am indrazneala sa penetrez ezotericul psihi-un si al coritaki-un. Rolul mamei ni se releva in toata splendoare lui - finantarea, fie ea si de-o saorma;

deci iubeste-ma, pentru ca si eu te iubesc,
tin la mine, pentru ca si eu tin la la tine,
 si chiar daca n-avem bani deocamdata, sa ne bucuram de placerea
de a iubi, sa ne grabim sa traim.

...pina nu se rupe funia de argint,
pina nu se sfarma vasul de aur... 


Unde esti  Doamne, N. Stanescu sa vezi...Elegiile tale...
Simt nevoia crincena sa fac ceva...sa curat cartofi, orice...
Ma incearca groaza. Sa nu urmeze "Leventulul" - ului, 
o noua creatie - "Padentul". 




Ben Ungar. 

 

   

joi, 20 ianuarie 2011

Frumoasei L...

      Cu cat tmp in urma, n-ar fi atat de interesant de spus, dar totusi sa fie 2 -3 ani de atunci...Locul trebuie precizat. Exista undeva in muntii care inghesuie orasele Vaii Jiului, o cabanuta aruncata pe la 1400 m, care are  un singurul scop. Sa duca schiorii la 1700m. De acolo...treaba lor! Impartita in doua, cabanuta avea inghesuite in ea instalatia care misca teleschiul despartita de un perete din lemn de brad (Doammne, ce frumos miroase bradul!), care mai lasa un spatiu mic, cam 3/2m, unde isi disputau locul o soba de caramida, o masuta, si doua canapele (pretentios numite asa), unde noi cei de-ai casei ramaneam peste noapte, cate unul sa ne odihnim... E firesc! Nu-ti arde sa cobori noaptea pe schiuri  8 km. numai cu lumina zgarcita a frontalei, acasa, prin padure. Si;                                      -         - Era o dimineata de iarna, minunata! Un cer de sticla azuriu, nepatat de nici un nor, anunta un soare vioi care facea imposibil de suportat privitul zapezii. Se arata o zi grea (pentru noi), si cum altfel , minunata petru turisti. Era si sambata.
     Fiecare cu treba lui. Noi cu patrula pe partie, imbarcare...Toate bune si frumoase, pana pe la ora 10, cand, alarmat de scrasnetul unei cristiane facute periculos de aproape de usa cabanutei,  ies sa vad ce se-ntampla! In fata mea, dezinvolt, sprijinita-n betele de schi o femeie, 30 -35 de ani, imbracata intr-un costum alb imculat , ma privea zambind (in chip de scuza,banuiesc), si dupa ce ne-am scanat reciproc pret de cateva secunde, o aud spunandu-mi;
 - Nu vrei o gura? Nedumerit si oarecum surprins, o priveam chinuindu-se sa scoata din buzunarul  costumului de schi o butelie mica metalica, curbata, pe care o tinea intinsa in directia mea.
 - Multumesc, dar... (Refuzam, nu din politete, dar sfanta logica imi spunea ca nu poate avea bere intr-o chestie asa mica.)
  - Nu, nu beau tarii!
   -Ma simt penibil!...
  Duc butelia la gura si i-o dau inapoi.
  Dupa nici un sfert de ora, iarasi...De data asta aveam langa mine un coleg, caruia oferta i se paruse   irezistibila, drept pentru care goli toata bautura. Aveau sa mai vina.
 - Nu-i nimic, zice. Mai am!
   Incep sa fiu nedumerit si de ce sa n-o spun, ingrijorat. Sa nu cada, sa nu pateasca ceva...Si, ma intrebam de unde "mai are" din moment ce ea urca?!
   Imi schimb haina rosie cu numele firmei pe ea, ma imbarc si in urma ei si la debarcare o urmaresc discret. La nici 10m avea ingropata in zapada un pet din care-si refacea stocul... Cobor rapid, revin  la costumatia initiala, si...o urmaresc discret. La ultima coborare, 10 sa fi fost, cade in fund in fata cabanei.
 - Ai obosit? - intreb -
 - Da, si nici chef sa cobor unde sunt cazata nu am. Ai ceva de macare aici?
 - Sigur. Te rog!
 - Ce ai pe-aici?
 - Supa instant, oua, ceva salam...
 - Rasfat! Gatesc eu, tu fa-ti treaba!
   Aveam senzatia ca ne stim de-o viata. 
   Dupa un timp imi face semn cu mana din usa sa intru. Vad masa pregatita cu grija in timp ce ma studia atent, sa-mi vada reactiile. Gasise in dulapiorul cu mancare doua doze de bere, pe care le asezase pe masa, dupa reguli numai de ea stiute. Am servit amandoi prinzul (cat era).
 - Ma cheama L... (Delibarat, am lasat-o pe ia sa orice initiativa.)
 - Ben. 
 - Acum cobor dar voi reveni pe la ora 3 si vreau sa schiez si pe nocturna! Bine? Pa!
   Restul zilei s-a scurs normal cu intreruperi mici, insignifiante. Asa si pe nocturna. La 23 oprim mustaria, eu raman singur noaptea, salut, salut, colegii pleaca. Imi pregatesc patul, lovesc perna cu ambele palme (asa am vazut eu ca se face), pun lemne  in soba si cand dau sa intru in sacul de dormit aud batai in usa...
- Gata? Ati oprit? Pot sa intru, sunt uda toata!
  Era L...!
  Intra, isi aranjeaza schiurile meticulos, si fuge direct la soba. Se incalzea la maini. Eu putin incurcat, o intreb de ce nu coboara la cabana mare pana mai e nocturna pe teleschiul 3, imi raspunde pe un ton fara echivoc ca n-o chema nimic acolo, si, daca nu ma simt deranjat (cu litere mari mi-a spus "deranjat"), din cate observa ea un pat e liber. Raspund -da - si, ma roaga sa o ajut sa-si dea jos claparii. Scapa si de costumul de schi, il pun sa se usuce, si ramane in niste pantalonasi scurti si-un tricou alb pe ea.
 - Facem un ceai? Nu mai era vorba de nici un raspuns, stia deja ce si cum, intrebare strict formala.
   Sorbind ceaiul fierbinte, ne studiam exhibati, fara urma de falsa pudoare. Atunci am vazut cat era de frumoasa. Parul negru tuns in chip de cascuta, incadra doi ochi nefiresc de mari si cu o culoare greu de definit; ceva intre verde - albastru, gura exact desenata... 
   Plutea in aer un miros placut de catastrofa...
   Ii fac patul, ii dau doua paturi. O rog sa mai puna pe ea un pulover de lana ca se va face frig spre dimineata, nu vrea, eu nu mai spun decat "noapte buna!", ea la fel, sting lumina si dupa un timp urmaream jocurile umbrelor pe tavan, ebose micatoare a focului din soba...
   Brusc, dupa nici 10 minute, sare din pat si vine langa patul meu, intrebandu-ma;
 - Punem de-un  37,5 grade impreuna? Simt ca inghet singura!
 - Sa nu transpiram! ii raspund. Rade. Pentru prima oara. Un ecou in mine; "singura".
  Vorbim de umbrele de pe tavan, de norii cerului de tipare aleatorii...A adormit. Initial ma strangea de mijloc dupa care s-a intors in somn rapusa de aerul tare de munte. Eram ca doua lingurite. Ma simteam responsabil... Sa-i fie cald. Obosit, spre dimineata am adormit.
  Dimineata m-am trezit, un miros de cafea, L... ma privea, stand pe patul ei, gata echipata de schii.
 - Plec. Multumesc.
   Si pana sa-i raspund, m-am trezit strans cu putere in brate. La fel de brusc s-a intors, evita sa-i vad fata, si-a plecat. Am inteles ca nu mai trebuia facut absolut nimic. Orice gest ar fi distrus tot.
                            N-am mai vazut-o de atunci... 



                           Ben Ungar. (Nu m-am mai ostenit cu diacritice) 
  

vineri, 14 ianuarie 2011

La început a fost cuvântul...

   Imaginea idilică a insuliţei proiectată în mijlocul unui ocean azuriu (care-o fi el), cu cerul albastru sprijinit de un palmier, cu maimuţici care papă nuci de cocos, se estompează, se duce dracului, se reduce la penibilul carpetei cu rapirea din serai, când priveşti marea de suflete din jur. Suflete apăsate de durere, frustrare, nedreptăti (tot spectrul), decepţii, furie reprimată (încă), disperare şi cine ştie câte or mai fi... Cum sa-ţi manifeşti exaltările, bucuriile - fie ele şi mărunte, privind detaşat valurile de plumb din jurul tău... Oamenii nu pot fi insule, suntem suflete (prioritar corpului fizic) şi conştient sau nu, suntem legaţi dureros de strans unii de altii. Refuz propriei imaginaţii să vadă scris pe bucăţica mea de cer, - "Lasciate ogni speranza", atât timp cât sunt nevoit să trăiesc  zvârcolindu-mă cu dinţii încleştaţi pentru o clipa de firesc, de normal.
   Dar nu filozofia resemnării mute mă preocupă acum, ci urmările durerii resimţite de mine, cât se poate de personal. Acum realizez valoarea unui moment de zâmbet, smuls unei dureri atroce, citind  o anume postare,de nerăbdarea şi starea de agitaţie adolescetină trăită în aşteptarea unei replici, mici răutăţi nevinovate, discuţii plăcute, legate de te miri ce,  toate se dovedeau compuşii unei stranii alchimii subtile şi plăcute, greu de etichetat.
   Contrar formelor canonice, la început a fost cuvântul apoi a urmat tăcerea. Nu brusc,treptat. Incă murmură...Va dispare forma, niciodata esenţa. Am speranţa ca va reveni...
   Scepticilor, un argument folosit de Napoleon într-o discuţie cu un cardinal, căruia arătându-i cerul în plină zi îl întreabă: "Vedeţi steaua aceea?" "Nu", i-a raspuns cardinalul. "Ei bine, a adăugat Napoleon, cât timp voi fi singurul care o vede îmi voi urma drumul şi nu voi suporta obiecţii." 



                                                                                              Ben Ungar. 
    

miercuri, 12 ianuarie 2011

TIMP LA GHEAŢĂ...

S-a supărat Morala şi s-a scandalizat
Când a văzut pe scena un pat, un simplu pat...
Dar, Dumnezeu ne ierte, pe alţii şi pe mine,
Noi n-am ştiut că patul e-un lucru de ruşine!
Ce, credeţi ca şcolarul, oricât de guguman,
  N-a mai văzut pe-acasa un pat ori un divan
Sau vreo canapeluţă nevinovată care
Evocă cine ştie ce întrebuinţare?
Iar dacă patul însuşi evocă un mister,
Atunci...atâtea mese de pe la minister,
 Rămase de pe vremuri, n-ar fi şi ele, oare,
Când le-am adus în teatru, demoralizatoare?
Doar ştie toată lumea ca un barbat de stat
Se culcă si pe masă, cand nu exista pat...

Când vine-o postulantă frumoasă de la ţară,
Întreb pe Moralescu: "O laşi s-aştepte-afară,
Ori o pofteşti, saraca, să stea pe canapea?"
Şi nu stai câteodată alăturea de ea,
Ba chiar şi mai aproape?...
                                  Atunci, nici canapeaua
Să n-o aduci pe scenă, ca ţi-ai găsit beleaua!
În teatrul nostru liber e liber fiecare
Să intre, când arată biletul de intrare,
Dar dacă nuditatea ideilor nu-i place,
E liber sa se ducă şi să ne lase-n pace.
Pe câte alte nuduri ce cad orizontal,
Ipocrizia pune perdele de cristal!
Chiar tu, frumoasă doamnă, cu zâmbetul frivol,
Tu ziua eşti un înger,dar noaptea...dracu gol!

Nu căutaţi în teatru virtuţi familiare,
Nu puneţi artei zgardă şi visului hotare,
Lasaţi să zboare-n voie uşoara Poezie -
Mai multe orizonturi! Mai multă fantezie!
Caci e o profanare şi o enormitate
S-arunci un val impudic pe biata nuditate,
Sa-mbraci în cămeşuţă un înger de Murillo
Şi-n rochie decentă pe Venera din Milo...

                
      
                           " Jos cortina"(prolog)- G.Topîrceanu. 



 

luni, 10 ianuarie 2011

Amintire de uitat...

     Cu destul de mult timp în urmă, pe pervazul ferestrei, o pereche de porumbei ne vizitau zi de zi şi la aceleaşi ore. După un timp se hrăneau din palma Lalei, amănunt care o încânta nespus. Devenise un ritual.
     Unui pisoi hoinar, pripăşit prin gardul viu, n-avea cum să-i scape aşa ceva. Într-o zi ţâşni ca un fulger...Două zile la rand, de pe crenguţele unui vişin firav, el, rămas singur, se tânguia. Trăiam senzatia certă a unui reproş... După  care nu l-am mai văzut.
                                                                          *
     Plângea în hohote din toată fiinţa ei cu palmele apăsate pe faţă,aşa cum numai o femeie ştie să o facă. Am cuprins-o in braţe.Tremura din tot corpul. Trăiam un sentiment inexplicabil de vinovaţie.
 - Ştiai că ei sunt impreuna o viaţă?
 - Da,ştiam.
   Sunt momente când cuvintele nu-şi au locul.Am ieşit.Aiurea.
                                                Dumnezeu numară lacrimile unei femei... 
    

sâmbătă, 8 ianuarie 2011

marți, 4 ianuarie 2011

Corzi de ţambal.

"Ni s-au făcut, ştiţi foarte bine, liste întregi despre participarea suferinţei la istoria artei şi literaturii. S-au  controversat diagnostice. Şi pentru mulţi nebunia lui Van Gogh a devenit o problemă mai interesantă decât arta lui Van Gogh. El nu mai e o opera. E un "un caz". Ca şi Kleist. Ca şi Nerval. Ca şi Baudelaire. Intregi capitole din istoria culturii sunt transferate astfel istoriei medicinii. Dar pentru ce? Cu ce scop? Dintr-o curiozitate bolnavicioasă? Din motive ştiinţifice, ni se spune. Se poate. Dar nu de interesul ştiinţei e vorba, ci de insistenţa cu care unii ţin să ni-l explice pe Baudelaire prin sifilis si pe Van Gogh prin nebunie. Nu cumva această pasiune suspectă ascunde ceva? Prea e lunga lista celor despre care ni se reaminteşte mereu că au murit nebuni, că s-au sinucis, că au suferit de diverse boli... Homer orb, Tasso tot atât de anxios ca şi Strindberg sau ca Botticelli din ultima parte a vieţii, Pascal suferind de migrene ingrozitoare, Rousseau victima a eredităţii, Nerval nebun spânzurindu-se, Keats răpus de tuberculoză, Holderlin si Nietzsche murind nebuni, Leopardi urmarit de o melancolie neagră în care nu se ştie ce rol a avut defectul său fizic, Proust retras în boala şi singuratatea sa, Dostoievski scriind între crize de epilepsie, Toulouse-Lautrec infirm si bând, Goya intemniţat in surzenie, Byron şchiop, Gogol nebun, Kleist sinucigindu-se, Pavese la fel...Şi, cu inima srânsă, noi românii adaugăm acestor destine acute destinul lui Eminescu..."

"Există oameni fără o vocaţie deosebită care ştiu să preţuiască şi să admire; acest simplu fapt îl salveaza de la mediocritate. In schimb, mediocritatea autentică nu-i iarta geniului că se deosebeste de ea. Si atunci il declară anormal." 
                                                                    
                                                             "Scrisori imaginare"-Octavian Paler.