vineri, 14 ianuarie 2011

La început a fost cuvântul...

   Imaginea idilică a insuliţei proiectată în mijlocul unui ocean azuriu (care-o fi el), cu cerul albastru sprijinit de un palmier, cu maimuţici care papă nuci de cocos, se estompează, se duce dracului, se reduce la penibilul carpetei cu rapirea din serai, când priveşti marea de suflete din jur. Suflete apăsate de durere, frustrare, nedreptăti (tot spectrul), decepţii, furie reprimată (încă), disperare şi cine ştie câte or mai fi... Cum sa-ţi manifeşti exaltările, bucuriile - fie ele şi mărunte, privind detaşat valurile de plumb din jurul tău... Oamenii nu pot fi insule, suntem suflete (prioritar corpului fizic) şi conştient sau nu, suntem legaţi dureros de strans unii de altii. Refuz propriei imaginaţii să vadă scris pe bucăţica mea de cer, - "Lasciate ogni speranza", atât timp cât sunt nevoit să trăiesc  zvârcolindu-mă cu dinţii încleştaţi pentru o clipa de firesc, de normal.
   Dar nu filozofia resemnării mute mă preocupă acum, ci urmările durerii resimţite de mine, cât se poate de personal. Acum realizez valoarea unui moment de zâmbet, smuls unei dureri atroce, citind  o anume postare,de nerăbdarea şi starea de agitaţie adolescetină trăită în aşteptarea unei replici, mici răutăţi nevinovate, discuţii plăcute, legate de te miri ce,  toate se dovedeau compuşii unei stranii alchimii subtile şi plăcute, greu de etichetat.
   Contrar formelor canonice, la început a fost cuvântul apoi a urmat tăcerea. Nu brusc,treptat. Incă murmură...Va dispare forma, niciodata esenţa. Am speranţa ca va reveni...
   Scepticilor, un argument folosit de Napoleon într-o discuţie cu un cardinal, căruia arătându-i cerul în plină zi îl întreabă: "Vedeţi steaua aceea?" "Nu", i-a raspuns cardinalul. "Ei bine, a adăugat Napoleon, cât timp voi fi singurul care o vede îmi voi urma drumul şi nu voi suporta obiecţii." 



                                                                                              Ben Ungar.