Eu voiam doar să le aduc mingea cu care ei jucau fotbal, şi care, ieşea uneori din teren...Toate astea mi se trăgeau de la tata, un neamt din Mediaş care avea doi fraţi în Germania Federală. Eu, nu înţelegeam de ce se purtau aşa cu mine, o întrebam pe mama de ce. Seara o întrebam, când îmi facea baie. Ofta, uneori îi vedeam câte o lacrimă în ochi, dar ea spunea că-i de la sapun. - Lasă Benule, tu nu ştii ce-i lumea...- hai mergi la culcare! Nu ştiam ce ştia mama dar când mă vedea singur şi trist s-a gândit, pe când aveam 4 ani sa mă înveţe să scriu, după aceea să citesc. La început chiţăiam ca nu-mi place, dar după un timp am prins gust. Nu uit nici acum primele carţi citite - Emil Gîrleanu - poezii şi Moby Dick...
Aşa se face că mai tot timpul mă jucam de unul singur, dar ce puteam face singur?! Mi-am găsit preocupări din cele mai năstruşnice. Decât să ies în stradă să-mi rasucească Robi mâinile la spate până ţipam de durere de venea mama să mă scape din mâinile lui, mai bine stăteam în grădina din spatele casei şi îmi găseam preocupări din cele mai ciudate. Aveam acolo în gradină un muşuroi mic de furnici, şi, îmi spunea tata că nu-i nici frumos şi nici bine să le omori că după aceea îţi vin în casă...- Da !? - mă miram eu, şi cum pleca tata, împingeam puţin cu vârful ghetei în muşuroi după care mă aşezam pe burtă şi urmăream atent ce se întâmplă. Foarte atent le urmăream. Mă uimea că o furnică, atât de mică putea căra un grăunte de nisip cât ea de mare, şi să-l pună în locul ştiut de ea...Aşa, bănuiesc a încolţit în mine noţiunea de - relativ - dar atunci nu-i spuneam aşa. Mă mira că un singur cuvânt poate exprima şi opusul lui. Gândeam eu; firicelul acela de nisip eu nici nu-l simt ,şi , bietei furnici îi era aşa de greu...Trăiam revelaţia unei descoperiri în toata regula - greu era egal cu uşor! Până să apuc să descriu raţiunile profunde unei atare descoperiri, Sepi, tot un "hitlerist" ca mine, dar mult mai solid, raspunse fără ezitare, că dacă nu-i dau zece coavici (erau pietricele albe şi rotunde de râu, bune la tras cu praştia), mă spune la tata ca am dat cu piciorul în musuroi! Resemnat, îi dădeam pietricelele, şi plecam dezamăgit, fără să mă gândesc că involuntar, păşeam pe tarâmul fizicii pur teoretice. Aveam să aflu în anii de liceu, că unul Enstein mi-o luase înainte. Ba chiar şi unu' Newton... Oricum, descoperirea nu mă costase mult - zece pietricele!
Lucrurile începeau să se schimbe...Ehei...Aşa a venit vremea cînd Robi, luându-mă de după cap, prietenos, mă ruga să-i fac temele la "citire" cum spuneam noi, şi că va vorbi cu Jambi să-mi dea şi mie pentru o zi trotineta! Era prea mult pentru mine! - Trotineta - cu rulmenţi, era visul nesperat al fiecăruia dintre noi. Ea, şi culmea, o cască de soldat german, metalică, găsită de Jambi prin nu ştiu ce locuri unde fusese linia frontului. Cu casca asta, mă chinuiau întrebări la care nu-mi puteam răspunde. Invariabil povestea ei, începea cu bunicul lui Jambi, care după spusele lui, omorâse cu mina goală câteva zeci de htlerişti (când ajungea aici, se uita insistent la mine şi la Sepi) şi care când îi daduse unui nemţ un pumn în stomac de i-au sărit toţi dinţii din gură şi, după nici cinci minute de la inceputul poveştii, prin nu ştiu care minune se făcea cum că însuşi Jambi era acolo şi furase casca de pe capul unui porc de neamţ mort, (aici iară eram priviţi) şi pe care el o păstrase ascunsă de partizanii care căutau înebuniţi casca lipsă, dar el, Jambi, o tinuse pitită fară nici o teama în podul casei. Îl credeam fără urmă de şovăire cu atât mai mult cu cât mama lui era femeie de serviciu la şcoală, şi ne putea spune învăţătoarei când ne prindea fumând în beciul şcolii. Ţipa la noi da' nu ne pâra. Nu era loc de glumă aici.
Păi dacă le aveai pe astea două erai în al nouă-lea cer! Şi nu trebuiau neglijate nici privirile Liviei, o fată cu un an mai mare ca mine, care desigur banuia (în mintea mea) că cine ştie ce vitejii comisesem de mi se cuveneau aşa onoruri! Vai ce şuvoi de stele au ţişnit din capul meu cînd, odata la încheierea unui an şcolar a venit la mine şi, în văzul tuturor m-a pupat pe obraz! Mă simţeam bărbat. Lumea nu mai avea secrete pentru mine. Atât doar că acum mă simţeam obligat să-i scriu şi Liviei lecţiile. Şi nu-mi părea greu, cu atât mai mult cu cât Livia purta nişte rochiţe scurte...
Ben Ungar.
