marți, 15 martie 2011

Din copilarie...

      Eram copil. Aveam 5 - 6 ani, şi nu e nevoie de rigoare în istorioara ce urmează. Copii din cartierul unde locuiam mă primeau cu reticentă în jocurile lor, şi când o făceau, era clar că trebuia facut ceva de care ei se fereau sau le era frică. Nu-i de ici de colo să furi gulii de la Hilda din grădină, sau să sari un gard cu spini să furi cireşe de la Mitu momârlanu' -  avea doi câini mari şi răi...Atunci, mă chemau, şi precizând că-mi fac un favor, mă luau cu ei. La furat gulii. Mă simteam mindru. Aparţineam unui grup! De obicei îmi strigau cu ură;  "Hitleristule!, nu pune mâna pe minge!"
      Eu voiam doar să le aduc mingea cu care ei jucau fotbal, şi care, ieşea uneori din teren...Toate astea mi se trăgeau de la tata, un neamt din Mediaş care avea doi fraţi în Germania Federală. Eu, nu înţelegeam de ce se purtau aşa cu mine, o întrebam pe mama de ce. Seara o întrebam, când îmi facea baie. Ofta, uneori îi vedeam câte o lacrimă în ochi, dar ea spunea că-i de la sapun. - Lasă Benule, tu nu ştii ce-i lumea...- hai mergi la culcare!  Nu ştiam ce ştia mama dar când mă vedea singur şi trist s-a gândit, pe când aveam 4 ani sa mă înveţe să scriu, după aceea să citesc. La început chiţăiam ca nu-mi place, dar după un timp am prins gust. Nu uit nici acum primele carţi citite - Emil Gîrleanu - poezii şi Moby Dick...
       Aşa se face că mai tot timpul mă jucam de unul singur, dar ce puteam face singur?! Mi-am găsit preocupări din cele mai năstruşnice. Decât să ies în stradă să-mi rasucească Robi mâinile la spate până ţipam de durere de venea mama să mă scape din mâinile lui, mai bine stăteam în grădina din spatele casei şi îmi găseam preocupări din cele mai ciudate. Aveam acolo în gradină un muşuroi mic de furnici, şi, îmi spunea tata că nu-i nici frumos şi nici bine să le omori că după aceea îţi vin în casă...- Da !? -  mă miram eu, şi cum pleca tata, împingeam puţin cu vârful ghetei în muşuroi după care mă aşezam pe burtă şi urmăream atent ce se întâmplă. Foarte atent le urmăream. Mă uimea că o furnică, atât de mică putea căra un grăunte de nisip cât ea de mare, şi să-l pună în locul ştiut de ea...Aşa, bănuiesc a  încolţit în mine noţiunea de - relativ - dar atunci nu-i spuneam  aşa. Mă mira că un singur cuvânt poate exprima şi opusul lui. Gândeam eu; firicelul acela de nisip eu nici nu-l simt ,şi , bietei furnici îi era aşa de greu...Trăiam revelaţia unei descoperiri în toata regula - greu era egal cu uşor! Până să apuc să descriu raţiunile profunde unei atare descoperiri, Sepi, tot un "hitlerist" ca mine, dar mult mai solid, raspunse fără ezitare, că dacă nu-i dau zece coavici (erau pietricele albe şi rotunde de râu, bune la tras cu praştia), mă spune la tata ca am dat cu piciorul în musuroi! Resemnat, îi dădeam pietricelele, şi plecam dezamăgit, fără să mă gândesc că involuntar, păşeam pe tarâmul fizicii pur teoretice. Aveam să aflu în anii de liceu, că unul Enstein mi-o luase înainte. Ba chiar şi unu' Newton... Oricum, descoperirea nu mă costase mult - zece pietricele!
       Lucrurile începeau să se schimbe...Ehei...Aşa a venit vremea cînd Robi, luându-mă de după cap, prietenos, mă ruga să-i fac temele la "citire" cum spuneam noi, şi că va vorbi cu Jambi să-mi dea şi mie pentru o zi trotineta! Era prea mult pentru mine! - Trotineta - cu rulmenţi, era visul nesperat al fiecăruia dintre noi. Ea, şi culmea, o cască de soldat german, metalică, găsită de Jambi prin nu ştiu ce locuri unde fusese linia frontului.        Cu casca asta, mă chinuiau întrebări la care nu-mi puteam răspunde. Invariabil povestea ei, începea cu bunicul lui Jambi, care după spusele lui, omorâse cu mina goală câteva zeci de htlerişti (când ajungea aici, se uita insistent la mine şi la Sepi) şi care când îi daduse unui nemţ un pumn în stomac de i-au sărit  toţi dinţii din gură şi, după nici cinci minute de la inceputul poveştii, prin  nu ştiu care minune se făcea cum că însuşi  Jambi era acolo şi furase casca de pe capul unui porc de neamţ mort, (aici iară eram priviţi) şi pe care el o păstrase ascunsă de partizanii care căutau înebuniţi casca lipsă, dar el, Jambi, o tinuse pitită  fară nici o teama în podul casei. Îl credeam fără urmă de şovăire cu atât mai mult cu cât mama lui era femeie de serviciu la şcoală, şi ne putea spune învăţătoarei când ne prindea fumând în beciul şcolii. Ţipa la noi da' nu ne pâra. Nu era loc de glumă aici.
        Păi dacă le aveai pe astea două erai în al nouă-lea cer! Şi nu trebuiau neglijate nici privirile Liviei, o fată cu un an mai mare ca mine, care desigur banuia (în mintea mea) că cine ştie ce vitejii  comisesem de mi se cuveneau aşa onoruri! Vai ce şuvoi de stele au ţişnit din capul meu cînd, odata la încheierea unui an şcolar  a venit la mine şi, în văzul tuturor m-a pupat pe obraz! Mă simţeam bărbat. Lumea nu mai avea secrete pentru mine. Atât doar că acum mă simţeam obligat să-i scriu şi Liviei lecţiile. Şi nu-mi părea greu, cu atât mai mult cu cât Livia purta nişte rochiţe scurte...





                                                                                                       Ben Ungar.

duminică, 13 martie 2011

Reabilitare. Mică...

      E martie. Martie e luna când noi, bărbaţii, avem ocazia să mulţumim femeii. Sunt nenumarate motivele pentru care merită asta. Nu ar fi deloc exagerat sa ne purtăm aşa tot timpul cu ele, nu numai de 1 şi 8 Martie...Dar, tot în martie, în 20 martie, 1886, s-a născut şi George Topîrceanu. Un mare nedreptăţit al literaturii romane...Adevărul, amară ironie, aparent fară nici o legatură, e că se studiază  în cartea de istorie a noii generaţii, biografia Andreei Esca...Ce să mai zici...Sa-i dăm atenţie. Câteva minute...


CALIMARA


Mi-ai dăruit, frumoasă doamnă, o calimară de argint
Cu două guri întunecate, ca două guri de labirint,
Prin care gîndurile mele s-or înfunda neştiutoare
Şi-adesea n-or găsi ieşire din umbra umedă la soare.
Cu două guri ca de fîntîna, din care ultimul meu vis,
Scafandru mic, privind cu spaimă spre fundul negrului abis,
Va încerca, zadarnic poate, s-adune însirată-n salbe
Recolta de mărgăritare a viitoarelor nopţi albe.
În călimara asta nouă roiesc ca fluturii imagini
Ce vor cădea cîndva, inerte, pe cîmpul alb al unei pagini,
Închipuiri neplăsmuite si gînduri negîndite încă
Pe care stropul de cerneală le-nchide-n noaptea lui adîncă,
Cuvinte şterse peste-o clipă, fantome de idei defuncte,
O ploaie miniaturială de-accente, virgule şi puncte.
Şi-acele negre arabescuri pe care-o vagă fantezie
Sau numai mîna mea, distrată le zugrăveşte pe hîrtie.
În ea, tăcute şi smerite stau viitoarele regrete,
Alături de bilanţul zilei şi de adresa unei fete;
Scrisoarea de condoleanţe pe care, poate, o voi scrie
Unui amic în doliu după vreo ruda care-i încă vie;
O epigramă inedită; figura unui tip ridicol,
Pe care nu-l cunoaştem încă; un titlu mare de articol
Asupra unei chestii care va fi de actualitate,
Cu siguranţă, peste-o lună sau peste-un an si jumătate,
Şi toate cifrele arabe stau, de la 1 pîn' la 9,
Amestecate şi stupide, în calimara asta nouă...
În cupa ei de întuneric dorm viitorul şi prezentul,
Cuvintele prin care, poate, îmi voi începe testamentul;
O poliţă abia schiţată, un madrigal, o amintire
A unei clipe viitoare, - sau o poemă de iubire
Pe care voi citi-o, poate, atras de noaptea lor bizară
În ochii tăi cei mari şi negri ca două guri de călimara...









                                                                                                   Ben Ungar.

luni, 7 martie 2011

Noua ordine. (IV).

      O mică ceremonie avea să deschidă experimentul. Manula Freca urma să simuleze în faţa mulţimii, o naştere in live, având scopul clar, gândit de pritac, sa inducă subliminal în conştiinţa tacilor, că orice realizare măreaţă presupune eforturi inimaginabile dar necesare întru atingerea unui ţel, atât de înalţător. Înainte de a începe, ţinu să strige; 
     - "Nu doresc nici de pomană, nu vreau nici cezariana!"
     Strigătul ei, chibzuit de pritac, trebuia  auzit şi de pensionarii oraşului, militari sau civili, care frecau menta, cu pensiile micşorate zdravăn, şi care nu participau la viaţa activă a cetăţii, precum si de toţi salariaţii, cei care cu 25 - 40%  salariu diminuat, ar fi îndrăznit să cârcotească! Era inoculată în spusele Manulei şi o insinuare la inutilitatea medicilor, care, în viziunea pritacului, nu-şi aveau rostul în oraşul lui. Tacii erau sănătoşi tun! Nu era posibila o gâlceavă, dar prevenţia e binevenită, oricând. Dupa cele 45 de minute de travaliu simulat, Manula spuse, transfigurată de plăcere si aplauze;
    - Îmi doresc cu ardoare să am copii. Fii si fice!
    - Bine! Poftim în microbuz! Să incepem, să purcedem deci, îi îndemnă pritacul pe cei 99 de taci gata unşi şi pregătiţi. Până la 70 de pritaci gata urcaţi în microbuzul de 16 locuri, nu se ridicară probleme. Doar se întâmpla în mod firesc şi zilnic să fie aşa.
     - Să ne dăruim altimteri nu biruim! Ţipă cu patos Gârnel Muscea de la Uzina de Roţi Pătrate. Astfel mai urcară, gata dăruiţi, Troscan Ivoriu, Sconel Hitachi, Honore de Balzac, Mornea Zokori, Eboni Truten, şi alţii până la 98. Adevarata drama se desfaşura în interior. Acolo se îmtîmplau fapte nefătuite încă de om! Unii din taci se întinseseră pe jos, lasându-se in mod deliberat calcaţi de cei care urcau. Piştac Colcan, şoferul se simţi obligat s-o atenţioneze pe Ertafia Sleda;
     - Ingăduiţi-mi doamna Sleda, (se cunoşteau pesemne) să vă sfişii fusta în dreptul coapselor, fiindcă nu vad să conduc! Îmi acoperiţi parbrizul şi am aici două manşe, dar să ştiţi că nu-i deloc uşor să...
     - Cu plăcere, îl întrerupse ea, cu toate că o am de la mama şi-i de cânepă originala! Cât depre soţul meu, (Sleda Smalau îl cheamă), nu vă faceţi probleme. Are vederi largi şi-i foarte tare emacipat! Acum e cu capul în jos, aşa că... Rupeţi cu dinţii, nu-i nici o problemă, dar lăsaţi-mă vă rog să ţin în gură măciuca manşei dumneavoastră! E un volum câştigat! A! Să nu uit! Va rog, mă adresez tuturor; jumatate din noi inspiră restul expiră! Dobândim volumul atât de necesar...Inţelegeţi doar!...şi aşa făcură toţi şi toate.
        La auzul unei asemenea rostiri, Starnea Bloga scose un prelung - aaaaa, sunet la care Reftel Vogin, ajutat de intuiţie, vârî viârful pantofului in gura Starnei. Ea, avea sa-i multumească la coborâre. Incă  25 cm/cubi câştigaţi! În timp ce pritacul urmarea cum merg treburile, la un geam, cam pe la mijlocul microbuzului, zari faţa lui Ostrac Smaba turtită de plexiglasul maşinii, găurit în prealabil, şi-n grosime, pentru ventilaţie. Intrebă scurt:
     - Aveţi probleme, cumva?
     - O! Nu! Decât că am coloana, braţele şi bazinul fracturate! În rest, domnule pritac, mă  antrenez pentru reclama aia cu "Tranzactiv"! Am trecut castingul, şi mă mistuie dorinţa de perfecţiune. Chiar; - dumneavoastră cât timp petreceţi la...Pritacul se îndepartă agale spre intrare unde un tac se ruga de o tânară doamna;
     - Introduceţi doamna sânul dvs. în spaţiul format de îndoitura braţului meu a carui pumn e îndesat in gura unui  intelectual de la nuş'ce facultate zice că-i...- Nuuuu! - bângui omul; - eram bariton, mai ceva ca Şaliapin, dar acum  Drencu Iolia stă atârnată de...Tăcu. Ştia că vocea  îi va ramâne nepieritoare. Era postat pe Youtube...
    Cu această mică ajustare, talpile lui Zvait Almecean încăpură în microbuz. Uşa putea fi închisă! Şi, da se închisese! Triumful îi năuci pe toţi!
     - Asta-i menirea triumfului! Să năucească! Traiască triumfala năucire! - zbiera din toţi rarunchii  pritacul.
    De nedescris tunetul care,  precum trăznetul,  izbugni din piepturile tacilor, lovind cerul, muntii, si microfoanele televiziunilor din toata lumea! Astfel, ignorând fusul orar, urlau naţiuni intregi una dupa alta; americănească, englezească, austrlianicească, rusească. Din respect, tăcură  toţi preţ de 2 secunde, să poată urla şi cei din Monte Carlo. Aceştia urlară respectuoşi, un pic, după care planeta îşi văzu de treabă  în continuare.                                                                  


                                                                                 *

    De departe văzut, microbuzul cu şenile semana cu o omida uriaşă, datorită respiraţiei tacilor. Ţi se tăia respiraţia, nu alta, de o asa mare realizare. Mda...mai spuse pritacul, îndreptându-se spre delegaţiile care-l aşteptau. 



     
                                                                                                                     Ben Ungar.

sâmbătă, 5 martie 2011

Mai există?

      Ar fi nedrept să bagatelizăm munca unora care, afectaţi sau nu de criza mondiala în care mapamondul şi mândra noastra naţie iasă, intră, iasă, intră, iasă, intră...ajungeee! Ameţim! Aşa; rămăsesem la bagatelizăm; - să nu bagatelizăm munca unor oameni dăruiţi profesiei lor, care ne ajută sa ne cunoaştem trecutul prin prisma căruia  e posibilă evaluarea viitorului, bineânţeles cu mai multă exactitate. De prezent, se ocupă...nu ştiu, mă rog, cineva. (Vezi volumele 1, 2, 3, 4 din colecţia " Cu F.M.I.-ul de mânuţă" din ciclul "Praf şi pulbere"). Jos pălăria în faţa unei echipe de cercetători, egiptologi, care la câteva sute de metri de piramidele egiptene, au descoperit, zic ei şi trebuie crezuţi, un site unde, chipurile erau cazaţi muncitorii care au facut piramidele. Numai că, printre sutele de schelete umane de acolo, neorocirea (veţi vedea de ce) face ca un muncitor marunţel să găsească un schelet de peşte. Deci, muncitorii, nicidecum sclavi, mâncau peşte. Un salt uriaş adaugat cunoaşterii umane! Departe de a fi terminată tevatura  luă amploare când o echipa de ihtiologi, lipsiţi probabil de somn, începură sa se întrebe; - oare specia de peşte găsita mai exista? Pe loc toata suflarea ştiinţifică a lumii se împărţi în două tabere: pro şi contra! Cum era de aşteptat, o polemică de aşa proporţii nu se putea consuma doar in ciţiva ani. Ea va continua. Scheletele muncitorilor cu tibii fracturate, cu trepanări craniene au ajuns undeva într-un plan secund, fără mare importanţă...
Hmm...Mai că mă tentează ispitele analogiei...Să vedem; 

*

Ziua Unirii. La Bacău. Lume, multa lume, oameni mari ai naţiei, maşini scumpe (ale lor), femei, copii, bărbaţi, toţi urlând ca apucaţi. Numai ca urlau în alt film, spun autorităţile. - Nuuu!, de drag şi grijă! ar fi zis cei adunaţi! Sunt pe aici porumbei, şi cât or fi simbolizând ei pacea, au prostul obicei să facă kk pe hainele celor 20 - 30 de conducători prinşi in hora (cu tot cu localnicele inspectate medical,  în prealabil). Au fost filmaţi din 3 - 4 unghiuri de cameramani discreţi, talentaţi şi cu epoleţi. Un experiment în 3D zicea unu' de-a lor. Seara, la televiziunea naţională şezătoare cu tema -  "Mai respectă românii sarbătorile naţionale?" Aşa da. La obiect, domnule!
Cu toate că, o tânăra doamna, plină de iniţiativă, sugera, nu cu mult timp în urmă, prin forţa propriului exemplu, că n-ar fi rău, aşa când s'arată câte-o sezătoare televizată să încercăm să îmbinăm utilul cu plăcutul, croşetând...

*

Început de secol XVII, fără an, fără lună, într-o zi banală, într-un port banal. O corabie intră în port cu marfă. Marfa - barbaţi, femei, copii. Sugarii erau aruncati peste bord, nu erau vandabili. Capitanul era mulţumit. În port erau deja adunaţi cumpăratorii de sclavi. Avea sa fie o zi bună. Pe un pod de lemn, unui barbat negru i se pipăiau muşchii, era privit in gura, evaluat, vindut. Femeii i se smulgea copilul, pipăită, vândută. Erau şi cumpăratori de copii, slavă Domnului, şi ştiau ce să facă cu ei...Capitanul era mulţumit, urma beţia de rigoare în port, a doua zi, vint la pupa! Pa! Mie unul nu-mi pare deloc străina scena. În zilele noastre, trăim varianta modernă a aceleaşi monstruozitaţi. Ce să-nţeleg când văd comisii din ţări puternice din toate punctele de vedere, scormonind în toate centrele universitare, spitale, racolând cât se poate de legal, aproape tot ce-i mai bun din orice domeniu? S-a shimbat doar forma, esenţialul, nu! Şi nu ştiu cum se face, dar capitanul secolului XVII, îmi aminteşte ceva...

*

Şi totuşi, mai există oare specia aia de peşte, descoperita în Egipt?




                                                                Ben Ungar. 




joi, 3 martie 2011

Leapsa. De la...Elza!

          Pe la...o ora si ceva, azi 3 a lunii, am facut ochi. Ca tot omu'. Mai, mi-am zis; - sa vad ce dragalasenii mai fac astia pe meleag. Dau drumul la tv. Da. Aflu cu stupoare, cum ca Bercea Mondialu' devine intangibil din punct de vedere legal din momentul in care a fost arestat de o autoritate locala si, nasii lui chipurile ar fi mult mai vinovati. Corect, mi-am zis! Pe ei si pe mama lor ce mai atit! Dupa care, urmaresc atent un curs de balistica in toata regula. Politai, tigan, coceni porumb, animatie, legislatie, administratie, coalitie, ambitie, ba du-te tu, opozitie, supozitie, canci solutie, iesit recesiune, doar promisiune...Huooo! Nadusit, gura cafea, tigare. Trec la postul unde sunt actionar, TVR. Se dansa aici cu naduf, daruire, patos si una-ntr-una. Gata cu necazu' am schimbat macazu', de miine lapte si miere. Mai e un pic de lucru la conducta (spunea unu mic, mic) si sa vedeti trai neneaca after.                                                                                                                                  Entuziasta de serviciu, atentiona cetatenii cu case apropiate de albia riurilor sa fie atenti la suvoaiele de lapte si miere, daca n-au asigurari, desigur. Metafizica redusa la ireductibil - "Ana are mere" cu detinatorul de editura si patron "Dilema veche". - "Daca-l depasesti pe cel care ocupa locul doi, pe ce loc esti?. Gindire, raspuns - doi! Nu! - Tot doi!". Reveletie, admiratie. Aspiratie tigare, stins tv. si...blog! Au! Ce-mi vad ochii?
          Dacit ca Elza, da cu lepsa intr-un subiect tabu pentru orice suflare! Auzi; cafea, tigari, bauturi! Cu trimitere directa, nu asa oricum!  Coplesit de complexitatea subiectului, cu dejnadejdea cit marea ma gindesc la ajutorul competent si salvator a Piticului Gras, da-i la uzina banuiesc, scad sansele dramatic, aaa; am gasit!             - Omar Khayyam! - Da, el! Nu poate fi contrazis din cel putin doua motive; minunat grai-ta despre trinitatea - vin, femeie lut, si doi a murit putin, acum, sa tot fie 1000 de ani! Sa spuna;

                                                                                *

                                        Ni s-a spus; - e dulce raiul, cel cu zine si belsuguri
                                        Eu va spun ca-i mult mai dulce zeama boabelor de struguri!
                                        Tine-n mina ce e sigur, ce-i nesigur da deoparte,
                                        Dulce-i ropotul de tobe in auz - dar de departe!

                                        Ni s-a spus ca betivanii vor intra in iad de-a dreptul,
                                        Cum sa creada o minciuna precum asta inteleptul?!
                                        Cei betivi si-ndragostitii, daca nu ne-or minti psalmii,
                                        De s-ar duce-n iad atuncea, raiu-i gol ca podul palmii!

                                                                                 *

            Respect Eusebiu Camilar, cel mai autorizat traducator in domeniu!
            Ajutorul Iuliei, Piticului Gras, Caterinei S. ar fi de  nepretuit intr-un domeniu atit de delicat!



                                                                                                        Ben Ungar.

marți, 1 martie 2011

Noua ordine. ( III )

      - Of,off...! Pufni usurata secretara pritacului, dupa plecarea acestuia. Sari cu fundul pe biroul ei, deasupra unui  teanc de dosare pe care se mai putea citi;   "DISPON....PERS...."  Incerca sa icropeasca un dialog cu doamna  Apadurii Gumplea, pe scurt Duri tanti, femeia de servici care, decum pleca pritacul, se repezi-n biroul secretarei cu mopul si galeata. Femeie in putere inca, la vreo 40 de ani, casierita inainte, care in urma restructurarilor si-a dorit din inima, din spusele pritacului stim, sa hoinareasca prin primarie libera, ca vintul, nu ca-ar fi ramas fara seviciu si ca n-ar fi avut de ales. Nu. Era vorba de liberul arbitru! Fluiera, asa, catinel si tuguiat  "Sweet home Alabama" asteptind sa auda off-ul secretarei, bine stiut de ea, dealtfel ca intregul personal din primarie.
    - Da! Incepu Mala Shuga, ce inseamna un amanunt in viata omului! Uite tanti Duri, n-ajungeam aici daca nu s-ar fi intimplat nenorocirea aia...
    - Care? intreba  automat tantii Duri, stiind deja ce urmeaza. Dar nu se facea s-o superi pe d-soara Mala, ca, na...
    - Aia cu dintele! De mi-am ratat eu cariera de solista-n viata! Eram mai tinerica ca acum, n-am terminat ca cap de scoala, da aveam o voceee... privighetoare eram nu alta! La Corabia am debutat. Acolo un sef de taraf,  (cintam si muzica usoara), dupa ce m-a privit si ascultat atent, a zis ca-s tot ce-si doreste-n viata, si, asa incet am inceput repetitiile...Repetam in draci o melodie de-a lu' Alifantis si-a lu' Andries, de-i placea pritacului deacolo;
                                                              "Nu te-ndeparta,
                                                               nu ma mai lasa,
                                                               Singura s-astept..."
      Si tantii Duri draga, un baiat de-al pritacului urma sa deschida un local. Asa mai intim. Eh, dupa ce a stabilit cu seful de taraf  repertoriul, a mai zis sa fim cit mai tari, ca pritacul, a chemat ca invitati speciali, pe preftac cu nevasta, seful garzii financiare, si seful politiei, toti cu nevestele, si de seara asta va depinde viitorul localului...si ce mai atita vorba; nu-i de glumit! A doua zi urma sa se deschida...Numai ca, peste noapte, ma lua tantii Duri, o durere de dinti de-mi lua goarna foc! Am fost la dentist, nu stiu ce-am avut acolo, mi-o facut xilina, novocaina, cine sa mai stie, si, uite-asa spre seara, un pic amortita cu limba, am pornit spectacolul de deschidere. Eu, n-am mai avut timp sa exersez...Au venit toti invitatii, seful localului era numai o naduseala! Era agitat, da rau de tot! Ei in cele din urma intru eu pe scena, si cint, da frumos, stii matale, pina ajung la refren;
                                                               "Nu te-ndeparta,
                                                                nu ma mai lasa,
                                                                Şi-gura s-astept..."
     Xilina, bat-o vina! In urmatorea fractiune de secunda, nevasta preftacului, o moldoveanca bine facuta de prin partile Pirjolului, izbi vuittonul in masa plina de farfurii si sticlarie si incepu sa urle din toti rarunchii la barbatu-su:
     - Bai nenorshituli, tu m-aduci pi mimi ashi ma, tocmai pi mini in spelushi diastea! Fire-ar maicusoara matii di...
       Patronul, era deja sub masa de biliard, urlind in gura mare - "Fugiti ca musc! Tot musc!".
       Asa  atrebuit sa plec eu din Corabia natala. Da nu-mi pare rau! Altfel, nu ajugeam aici!
    - Groaznic! rosti tanti Duri. Groaznic sa fii peltic! Zii "slava Domnului" ca n-ai patit ca negrii aia dintr-o colonie britanica de prin '39! Asta de la taica-meu o stiu! Of, Doamne! Urma sa vina regina, tinerica pe atunci! Asa se face ca au adunat vreo 50 de negrii, i-au imbracat in costume englezesti, si pret de 3 zile au racnit, pina la epuizare "Lord save the Queen". Ori astia saracii s-or fi chinuit ei, da, pina la urma, cine stie de emotie, din cauza limbii lor a iesit un "Lord shave the Queen" de mai mare dragu', asa ca, vrind nevrind, o trebuit sa-i  impuste  pe toti. -  Nu-i usor sa fii peltic! Uite unde duce o chichita mica! - conchise tanti Duri, dupa care isi continua treaba, fluierind in continuare.


                                                                                  *                                                                                                                                                                                                                                                                   In piata lucrurile incepeau sa se miste. Pritacul, lejer sprijinit de podiumul de plexiglas transparent, apleca dezivolt cele doua microfoane in dreptul gurii, si  rosti;
        - Sa vina voluntarii, binevoitorii deci!
         In pas alergator, in fata microbuzului cu senile, se incolonara cam 100 de barbati si femei, unsi cu ulei. Trupurile lor scinteiau in soare, si , la rindul lui, soarele se reflecta din trupurile lor direct in turnul de inox al Fabricii de Cazane gata Explodate, strafulgerarile de lumina acoperind piata cu o mreaja de vapai, vapai care aveau sa ajunga peste hotare, in toata lumea, prin intermediul cameramanilor, vrajiti de lumini. La apogeul actiunii, pregatita de Tocanc Nascau, urma sa apara pe ecranul montat pe primarie o frunza mare - leef-ul - cum spunea Nascau. Datorita unui  regretabil incident, Lufrei Godola, se atinse involuntar de Fricean Ciociod, astfel ca sub frunza aparura 2 rotite, nedorite. Cu doua palme aplicate rapid Godolei, Fricean corecta situatia.           Scopul era clar! In loc de 16, in microbuz trebuiau sa-ncapa 100 de taci, intru maximizarea volumului de transport de personal  intre cele 10 intrepinderi raspindite pe 50 de Km patrati, un asamblu menit sa sugereze descentralizarea.
        - Pentru maximizare, am o idee care ar trebui materializata, spuse vicepritacul. Ar fi foarte indicat sa crestem T.V.A.-ul la alimente cu 6%!
        Propunerea fu primita cu aplauze de multimea tacilor, care de bucurie, se inlantuira intr-un frumos dans rominesc, cunoscut deacum si peste hotare: pinguinul!

                                                                                     *

                      Vom explora, cind va urma, jocul inimitatii in stiutul deacum microbuz cu senile.


                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                            Ben Ungar.