"Ni s-au făcut, ştiţi foarte bine, liste întregi despre participarea suferinţei la istoria artei şi literaturii. S-au controversat diagnostice. Şi pentru mulţi nebunia lui Van Gogh a devenit o problemă mai interesantă decât arta lui Van Gogh. El nu mai e o opera. E un "un caz". Ca şi Kleist. Ca şi Nerval. Ca şi Baudelaire. Intregi capitole din istoria culturii sunt transferate astfel istoriei medicinii. Dar pentru ce? Cu ce scop? Dintr-o curiozitate bolnavicioasă? Din motive ştiinţifice, ni se spune. Se poate. Dar nu de interesul ştiinţei e vorba, ci de insistenţa cu care unii ţin să ni-l explice pe Baudelaire prin sifilis si pe Van Gogh prin nebunie. Nu cumva această pasiune suspectă ascunde ceva? Prea e lunga lista celor despre care ni se reaminteşte mereu că au murit nebuni, că s-au sinucis, că au suferit de diverse boli... Homer orb, Tasso tot atât de anxios ca şi Strindberg sau ca Botticelli din ultima parte a vieţii, Pascal suferind de migrene ingrozitoare, Rousseau victima a eredităţii, Nerval nebun spânzurindu-se, Keats răpus de tuberculoză, Holderlin si Nietzsche murind nebuni, Leopardi urmarit de o melancolie neagră în care nu se ştie ce rol a avut defectul său fizic, Proust retras în boala şi singuratatea sa, Dostoievski scriind între crize de epilepsie, Toulouse-Lautrec infirm si bând, Goya intemniţat in surzenie, Byron şchiop, Gogol nebun, Kleist sinucigindu-se, Pavese la fel...Şi, cu inima srânsă, noi românii adaugăm acestor destine acute destinul lui Eminescu..."
"Există oameni fără o vocaţie deosebită care ştiu să preţuiască şi să admire; acest simplu fapt îl salveaza de la mediocritate. In schimb, mediocritatea autentică nu-i iarta geniului că se deosebeste de ea. Si atunci il declară anormal."
"Scrisori imaginare"-Octavian Paler.
