Cu cat tmp in urma, n-ar fi atat de interesant de spus, dar totusi sa fie 2 -3 ani de atunci...Locul trebuie precizat. Exista undeva in muntii care inghesuie orasele Vaii Jiului, o cabanuta aruncata pe la 1400 m, care are un singurul scop. Sa duca schiorii la 1700m. De acolo...treaba lor! Impartita in doua, cabanuta avea inghesuite in ea instalatia care misca teleschiul despartita de un perete din lemn de brad (Doammne, ce frumos miroase bradul!), care mai lasa un spatiu mic, cam 3/2m, unde isi disputau locul o soba de caramida, o masuta, si doua canapele (pretentios numite asa), unde noi cei de-ai casei ramaneam peste noapte, cate unul sa ne odihnim... E firesc! Nu-ti arde sa cobori noaptea pe schiuri 8 km. numai cu lumina zgarcita a frontalei, acasa, prin padure. Si; - - Era o dimineata de iarna, minunata! Un cer de sticla azuriu, nepatat de nici un nor, anunta un soare vioi care facea imposibil de suportat privitul zapezii. Se arata o zi grea (pentru noi), si cum altfel , minunata petru turisti. Era si sambata.
Fiecare cu treba lui. Noi cu patrula pe partie, imbarcare...Toate bune si frumoase, pana pe la ora 10, cand, alarmat de scrasnetul unei cristiane facute periculos de aproape de usa cabanutei, ies sa vad ce se-ntampla! In fata mea, dezinvolt, sprijinita-n betele de schi o femeie, 30 -35 de ani, imbracata intr-un costum alb imculat , ma privea zambind (in chip de scuza,banuiesc), si dupa ce ne-am scanat reciproc pret de cateva secunde, o aud spunandu-mi;
- Nu vrei o gura? Nedumerit si oarecum surprins, o priveam chinuindu-se sa scoata din buzunarul costumului de schi o butelie mica metalica, curbata, pe care o tinea intinsa in directia mea.
- Multumesc, dar... (Refuzam, nu din politete, dar sfanta logica imi spunea ca nu poate avea bere intr-o chestie asa mica.)
- Nu, nu beau tarii!
-Ma simt penibil!...
Duc butelia la gura si i-o dau inapoi.
Dupa nici un sfert de ora, iarasi...De data asta aveam langa mine un coleg, caruia oferta i se paruse irezistibila, drept pentru care goli toata bautura. Aveau sa mai vina.
- Nu-i nimic, zice. Mai am!
Incep sa fiu nedumerit si de ce sa n-o spun, ingrijorat. Sa nu cada, sa nu pateasca ceva...Si, ma intrebam de unde "mai are" din moment ce ea urca?!
Imi schimb haina rosie cu numele firmei pe ea, ma imbarc si in urma ei si la debarcare o urmaresc discret. La nici 10m avea ingropata in zapada un pet din care-si refacea stocul... Cobor rapid, revin la costumatia initiala, si...o urmaresc discret. La ultima coborare, 10 sa fi fost, cade in fund in fata cabanei.
- Ai obosit? - intreb -
- Da, si nici chef sa cobor unde sunt cazata nu am. Ai ceva de macare aici?
- Sigur. Te rog!
- Ce ai pe-aici?
- Supa instant, oua, ceva salam...
- Rasfat! Gatesc eu, tu fa-ti treaba!
Aveam senzatia ca ne stim de-o viata.
Dupa un timp imi face semn cu mana din usa sa intru. Vad masa pregatita cu grija in timp ce ma studia atent, sa-mi vada reactiile. Gasise in dulapiorul cu mancare doua doze de bere, pe care le asezase pe masa, dupa reguli numai de ea stiute. Am servit amandoi prinzul (cat era).
- Ma cheama L... (Delibarat, am lasat-o pe ia sa orice initiativa.)
- Ben.
- Acum cobor dar voi reveni pe la ora 3 si vreau sa schiez si pe nocturna! Bine? Pa!
Restul zilei s-a scurs normal cu intreruperi mici, insignifiante. Asa si pe nocturna. La 23 oprim mustaria, eu raman singur noaptea, salut, salut, colegii pleaca. Imi pregatesc patul, lovesc perna cu ambele palme (asa am vazut eu ca se face), pun lemne in soba si cand dau sa intru in sacul de dormit aud batai in usa...
- Gata? Ati oprit? Pot sa intru, sunt uda toata!
Era L...!
Intra, isi aranjeaza schiurile meticulos, si fuge direct la soba. Se incalzea la maini. Eu putin incurcat, o intreb de ce nu coboara la cabana mare pana mai e nocturna pe teleschiul 3, imi raspunde pe un ton fara echivoc ca n-o chema nimic acolo, si, daca nu ma simt deranjat (cu litere mari mi-a spus "deranjat"), din cate observa ea un pat e liber. Raspund -da - si, ma roaga sa o ajut sa-si dea jos claparii. Scapa si de costumul de schi, il pun sa se usuce, si ramane in niste pantalonasi scurti si-un tricou alb pe ea.
- Facem un ceai? Nu mai era vorba de nici un raspuns, stia deja ce si cum, intrebare strict formala.
Sorbind ceaiul fierbinte, ne studiam exhibati, fara urma de falsa pudoare. Atunci am vazut cat era de frumoasa. Parul negru tuns in chip de cascuta, incadra doi ochi nefiresc de mari si cu o culoare greu de definit; ceva intre verde - albastru, gura exact desenata...
Plutea in aer un miros placut de catastrofa...
Ii fac patul, ii dau doua paturi. O rog sa mai puna pe ea un pulover de lana ca se va face frig spre dimineata, nu vrea, eu nu mai spun decat "noapte buna!", ea la fel, sting lumina si dupa un timp urmaream jocurile umbrelor pe tavan, ebose micatoare a focului din soba...
Brusc, dupa nici 10 minute, sare din pat si vine langa patul meu, intrebandu-ma;
- Punem de-un 37,5 grade impreuna? Simt ca inghet singura!
- Sa nu transpiram! ii raspund. Rade. Pentru prima oara. Un ecou in mine; "singura".
Vorbim de umbrele de pe tavan, de norii cerului de tipare aleatorii...A adormit. Initial ma strangea de mijloc dupa care s-a intors in somn rapusa de aerul tare de munte. Eram ca doua lingurite. Ma simteam responsabil... Sa-i fie cald. Obosit, spre dimineata am adormit.
Dimineata m-am trezit, un miros de cafea, L... ma privea, stand pe patul ei, gata echipata de schii.
- Plec. Multumesc.
Si pana sa-i raspund, m-am trezit strans cu putere in brate. La fel de brusc s-a intors, evita sa-i vad fata, si-a plecat. Am inteles ca nu mai trebuia facut absolut nimic. Orice gest ar fi distrus tot.
N-am mai vazut-o de atunci...
Ben Ungar. (Nu m-am mai ostenit cu diacritice)
